Destin forjat de Stele.

Capitolul 51.

           Cineva deschide portiera masini in locul meu si imi intinde mana, iar eu ma prind de ea si cobor usor de langa Alec.
Nu stiu ce cautam aici. Alec nu a vorbit cu mine de cand am urcat in masina, iar asta dovedeste faptul ca presupunerile mele erau adevarate, iar Alec se simte repulsat de faptul ca verisorul lui m-a violat.
           Respira. Nu te uita la el. El nu se uita la tine.
           Ma uit la Alec.
           Privirea lui e rece, coborand din masina la randul lui, purtand o jacketa de piele, neagra, si blugi negri. Cumva, din nu stiu ce motiv, si eu port acelasi lucru si ma simt usor ciudat, dar ma obisnuiesc cu ideea.

           E a doua oara cand ies afara de cand Alec m-a scos din azil, si ma simt mai libera si puternica ca niciodata.
           E inca destul de devreme iar cerul e usor albastru, insa nu nuanta de albastru obisnuita, ci acea nuanta care iti provoaca fiori pe sira spinarii. Albastru rece.
           Mereu m-au fascinat diminetiile, mai ales pe timp de iarna. Sunt reci, si cumva sincere. Cand eram mica de obicei asta era vremea cand fugeam in vacanta de iarna la mormantul mamei sa ii duc flori si lumanari. Imi e dor de ea. Ce ar fi zis daca ar fi foat aici?
           Probabil mi-ar fi zis ca a fost vina mea ca m-a violat Grady, si m-ar fi sarutat apoi pe frunte.

           Alec face inconjor masini venind langa mine, iar soldatii lui il urmeaza din spate, unul dintre ei stand ferm in spatele meu, prezenta lui facandu-ma sa ma simt incomod.
           In fata noastra e o cladire imensa, gri, plina de geamuri fumuri care o face sa para scoasa din filmele de groaza. Si un fior imi trece pe sira spinari. Imi arcuiesc spatele.
— Orice ti-ar zice Trisant vii si imi zic, vocea lui rece imi vorbeste. Ai inteles?
Dau din cap, uitandu-ma la el sperand ca se va uita si el la mine, dar nu o face. E scarbit de mine, privind spre cladire. In schimb le face soldatiilor semn sa il urmeze iar cel din spatele meu imi da usor un mic avant in fata fortandu-ma sa ii urmez pe soldatii din spatele lui Alec.
Ma doare atat de tare sa stiu ca nici macar nu se uita la mine dupa ce ieri era atat de dragut si grijuliu cu mine, iar cuvintele lui reci simt cum sunt o pedeapsa la adresa mea pentru ceva ce nu eu am facut.
Nu vreau sa cred ca el e Alec care m-a ingrijit ieri, cat ca mai bine as incepe sa cred asta pentru ca e infricosator sa ma gandesc ca asta nu e Alec cel real.
Mi se face pielea de gaina doar gandindu-ma la asta.

Cativa pasi acolo, o curba aici, o curba si acolo. Cladirea asta e infinita? Ii urmez pe soldati -pentru ca pe Alec nu il vad de ei- de aproape 10 minute si tot ce fac e sa merg tot inainte sau sa fac ocazional cateva curbe. Si ma doare pentru ca Alec nici nu a intors privirea spre mine macar o secunda.
De ce trebuie sa sufar eu pentru faptele altora? Nu mi-a ajuns atata suferinta in ultimi 4 ani? De ce trebuie sa sufar si acum, cand numai sunt in azil? De ce? De ce? Dece? Dece? Decedece?
O usa imensa se deschide, iar dupa ce intram inauntru intr-un birou soldatii in sfarsit se opresc si i-au pozitia pe care toti cei de pe hol au luat-o cand l-au vazut pe Alec. Drepti, cu mana asezata la frunte.
Cineva isi drege vocea, dar nu vad cine pentru ca soldatii imi stau in cale.
— Alecsandre! exclama fericit o voce de barbat. A trecut o vesnicie de cand nu te-am mai vazut! Cum mai esti?
— Treci la subiect, ii taie Alec fericirea vorbindu-i ferm si rece.
Unde suntem?
—  Oh, nerabdator ca intotdeauna! Vorbele circula repede, Alecsandre! Dar sunt sigur ca stii despre ce iti vorbesc din moment ce tu ai comis fapta.
Vorbeste despre Grady?
— Si imi asum fiecare secunda din ce am facut, zice fara vreun pic de remuscare.
Cine e barbatul asta? Vreau sa stiu.
Vreau sa stiu oare? Alec tot ce mi-a zis despre el a fost... pai, mai nimic de fapt!
Incerc sa ma ridic pe varfuri si sa privesc peste umarul soldatiilor, insa sunt mult prea inalti. Ma feresc intr-o parte sa vad mai bine, dar soldatul din spatele meu ma tine ferm in loc.
— Soldatii au scazut in ultimele zile, Alecsandre-
— Ti-am cerut vreo parere despre graficul soldatiilor mei? Nu-mi aduc aminte sa fii facut asta. Nu uita cine e la conducere, Trisant! Treci la subiect, incepi sa ma plictisesti.
Trisant ofteaza lung.
Nu l-am vazut niciodata pe Alec in rolul de Comandant Suprem si cu alte persoane, dar e atractiv...
— Pai, din moment ce Ofiterul Grady Wars a fost impuscat, vei avea nevoie de un nou ofiter, Alecsandre...
— Ce-mi sugerezi, Trisant? Stii deja ca Morana Wars ii va lua locul.
Scurt si la subiect, fara suișuri si coborâșuri sau conversatii inutile.
Incerc sa ma las in jos, poate reusesc sa vad ceva printre picioarele soldatiilor, dar cand pun mainile pe podea alunec si ma balansez cazand jos.
Off! La naiba...
— Cine e ea? intreaba Trisant venind mai aproape.
Respira.
— E cumva noua arma cu care te-ai laudat atata timp? O... copila? pufneste intr-un ras batjocoritor.
Alecsandre se uita in sfarsit la mine, si isi freaca tamplele pocnind din degete spre un soldat care vine si ma ridica in picioare agresiv.
— Cred ca ai inceput sa te prostesti, Alecsandre! Ce e asta? face un gest cu mana spre mine.
— Avaline nu e arma mea.
— Atunci ce e? Pentru ca, crede-ma! Nu stiu ce altceva ar putea fii! Ce e cu parul ei?!
Cobor privirea jignita pentru ca parul meu e cea mai mare insecuritate a mea, si sa aud pe cineva vorbind batjocoritor despre asta imi crapa paharul, nu umple.
— Avaline e viitoarea mea sotie.
Sangele se face gheata in venele mele, inima oprindumi-se in loc.
Inghet.