Imi beau cafeaua cu lapte sub privirile parintesti ale lui Sebastian. Stau pe canapea, privind pe fereastra larga, usor intredeschisa. Luna incepe sa se piarda usor, pentru ca se apropie dimineata, insa niciunul dintre noi nu vrea sa doarma.
Logodnicul meu asteapta explicatii pentru fapta mea. Ma uit in ochii lui ingrijorati, intrebandu-ma daca are rost sa ne ruinez linistea cu greu capatata. Nu ar fi mai bine sa dam totul uitarii? Dar Sebastian e doctor. Nu ma va lasa sa scap atat de usor.
- Trebuie sa vorbim despre ce s-a intamplat la cabana.
Mana lui imi alinta parul inca umed, incercand sa ma incurajeze.
- Putem sa schimbam subiectul?
- Daca nu vorbesti cu mine, vei vorbi cu psihiatrul! imi zice ferm, pe un ton aproape amenintator.
Se ridica, apoi se apropie de fereastra, privind incruntat spre afara. Sprancenele lui frumos desenate, negre, sunt incruntate. Parca ar presimti cumva ceea ce urmeaza.
- Ce ai vrea sa-ti spun? Ca am innebunit?
El se asaza pe canapea, apoi imi cuprinde picioarele cu mainile, privindu-ma cu mai multa blandete.
- Adevarati nebuni nu si-ar pune la indoiala sanatatea mintala.
Inghit in sec.
- Imi pare rau, nu vreau sa te tulbur, dar m-am speriat ca naiba. Esti constienta de faptul ca puteai sa mori?
- E vina lui Vladimir! rabufnesc, aproape fara voia mea.
- Ce legatura are Vladimir cu intamplarea ta?
- Il visez mereu, Sebastian! Am stiut ca se va intampla ceva rau, am simtit, pentru ca azi l-am visat mai urat ca oricand!
- Ce incerci sa spui?
- L-am vazut, acolo, in adanc. Ar fi trebuit sa stau departe de lac.
- Dar Mahmud e mort. A fost dat peste tot la stiri. Impuscat, ingropat cine stie pe unde... E mort, ma auzi? Nu te bantuie... Amelia! Ai suferit o trauma, da? Puteai sfarsi moarta in acea noapte...
- Am stabilit ca nu vom mai deschide acest subiect.
- Am stabilit asta pentru ca nu suportai sa-i auzi numele! Pentru ca aveai crize de plans, atunci cand nu spargeai lucrurile prin casa!
Imi musc buza cu asprime. Acum nu mai scap de interogatoriu.
- L-ai visat in tot acest timp, dar nu mi-ai spus nimic...
-De ce sa iti spun? Ca sa ma trimiti iar la psihiatru?
- Cum sa te ajut altfel? Situatia ma depaseste. Daca nu poti vorbi cu mine, poate te vei simti mai confortabil cu doctorul Iorgu.
- Nu sunt bolnava! m-am smucit, furioasa pe mine, pe el.
El tace, ca de obicei, fiind imun la rabufnirile mele. Are o rabdare de fier, chiar daca nu intelege ce se intampla cu mine. Nici eu nu inteleg. Ma gandesc obsedant la acel stejar, iar cantecul lui imi rascoleste jarul din inima. Stejarul sufletelor inlantuite, chinuite.
- Am crezut ca daca parasim orasul te vei simti mai bine...
- Si eu am crezut la fel! Crezi ca imi place sa-l visez noapte de noapte, trezindu-ma in teroare? Sa plang ca apucata?
- Visele sunt doar refulari ale subconstientului. O parte din tine refuza sa creada faptul ca Vladimir a fost ucis. Halucinatiile sunt fenomene asociate cu socuri puternice. O stii si tu, esti doctor!
