E toamnă. Orașul e îmbrăcat în frunze ruginii. Trecătorii fug grăbiți spre adăpost, fiindcă plouă cu găleata. Numai eu sunt prizonieră în această clădire, dorindu-mi să fiu în locul lor.
Cei șase ani de petrecuți la Institutul de Medicină Legală din Bavria s-au scurs pe nesimțite.
Viitorul se scrie pas cu pas, în miros de formol, de cadavre reci, amestecat cu parfum scump.
Atmosfera sumbră din morgă e luminată de prezența doctorului Mahmud, directorul Institutului în cauză și mentorul meu. Vladimir este născut în Bavria, dar originile sale sunt orientale.
Îl studiez discret, deși sunt cât se poate de familiarizată cu prezența lui. A fost unul dintre profesorii mei. El mi-a destăinuit pentru prima oară tainele Anatomiei, m-a inițiat în Criminalistică și mi-a deschis apetitul pentru crimele odioase, nerezolvate.
Vladimir este înalt, bine legat, impunător. Ochii căprui închis se armonizează cu părul scurt, negru, ușor ondulat. E puțin grizonat la tâmple, fără ca asta să-i știrbească din farmecul arab.
Se îmbracă întotdeauna elegant, chiar pretențios, purtând costume bine croite, cămăși fine și pantofi de piele. Atunci când vine în laborator te face să crezi că merge la o sindrofie, nicidecum la o întâlnire cu morții. Evident, etica profesională nu îmi permite să-l tutuiesc, dar în gând îi fredonez deseori prenumele. Vladimir, Vladimir... ca pe un refren dintr-o melodie veche.
Eleganța pe care o are când folosește bisturiul o pot compara doar cu mișcările unui artist ce își pictează pânza. Pânzele lui sunt trupurile oamenilor care au murit în condiții suspecte, iar disecțiile sunt tușele care scot la iveală organe aranjate într-o simetrie sumbră.
Mahmud operează tăcuții pacienți la ore ciudate, prelungindu-și munca până târziu în noapte.
În calitate de ucenic al său, am fost acolo seară de seară, învățând să decriptez mesajele post-mortem din ochii victimelor care zăceau acolo fără puls, fără viață... așteptându-și dreptatea.
Legiștii trăiesc într-un fel de zonă crepusculară, în care viii se amestecă mult prea des cu cei plecați. Pentru mine, moartea nu este ultimul hotar, ci mai degrabă o graniță.
*
Ca viitor criminalist ce se respectă, am făcut câteva poze, din diferite unghiuri, stând aplecată deasupra cadavrului. Mahmud îmi urmărește mișcările cu un mic zâmbet pe buze.
Să studiem victima: un domn cu părul albit, cu trăsăturile groaznic de schimonosite, probabil din cauza felului abrupt în care murise. Analizele preliminare indică otrăvire cu metale grele. Condițiile stranii ale decesului său au trezit scepticismul detectivilor de la departamentul de Criminalistică.
Mâinile lungi ale mentorului meu, acoperite de mănuși transparente, au întors bustul bărbatului, dorind să îi examineze spatele. L-a tot sucit și răsucit, i-a examinat gura, pupilele, dantura, unghiile și baza părului. După prelevarea mostrelor a început disecția. M-am dat în spate, lovită de greață.
— Apropie-te... Nu vei ajunge un bun criminalist dacă nu treci peste scârbă.
Vladimir e foarte înțelegător cu mine. Aș spune că suspect de înțelegător. Este și exigent, dar înțelege limitările umane și mă ia cu binișorul.
După ce a scos inima, plămânii, ficatul, rinichii, pentru cântărire și analiză, doctorul a suturat rapid toracele.
— Amelia, voi pleca mai devreme în seara asta. Crezi că te descurci?
