A trecut o săptămână de când nu am mai călcat în Institutul de Medicină Legală. Cum aș putea? Am sunat și am anunțat că sunt bântuită de o gripă. Ca să întăresc acest scenariu, nu am părăsit casa, refuzând ajutorul unei colege care dorea să mă viziteze, spunându-i că sunt încă în faza contagioasă.
În săptămâna de când stau baricadată în dormitor am citit despre satanism cat nu citisem în toată viața mea. Am încercat să înțeleg lumea sepulcrală a lui Mahmud, să îi înțeleg motivațiile, dar tot ceea ce citesc mă umple de groază. Nopțile sunt lungi iar scena din morgă mă bântuie și mă umple de sudori reci.
Va trebui să plec de aici, să o iau de la început, în altă parte, dar îmi este atât de greu să părăsesc Bavria! Chiar dacă locuiesc în chirie, căsuța pitorească în care trăiesc mă mulțumește pe deplin. Pe lângă asta, iubesc acest oraș!
Am studiat până la epuizare ca să ajung pupila lui Mahmud. Dacă plec, s-ar putea ca toate căile să mi se închidă sau mai rău: Mahmud s-ar putea răzbuna și nu aș mai putea practica nicăieri această profesie.
Influența lui e suficientă pentru a-mi reteza aripile. Și ce îi voi spune atunci mamei mele, care s-a sacrificat atât de mult pentru mine, care a muncit enorm pentru că să pot absolvi Medicina? Cum va reacționa la ideea ca eu să părăsesc orașul?
Nu gasesc niciun motiv plauzibil, nici nu pot să o mint. Pe când mă frământam de zor, sfâșiată între dorințe și neputințe, am simțit o mângâiere tandră.
O blăniță neagră cu ochișorii verzi se ghemuiește în poala mea și începe să toarcă. Singura mea prietenă din acest oraș: pisicuța mea. Am mângâiat-o pe căpșor.
— Haide Opal... E vremea să mănânci.
Nu am mai mâncat de 12 ore... Zac în pijamale, dar asta nu înseamnă că pisica trebuie să țină post. O văd cum își întinde oasele, suplă și mlădioasă, apoi sare din pat. M-a urmat în mica bucătărie și a așteptat să îi scot mâncarea din dulap. Atunci am auzit un ciocănit în ușă, vestind apariția unui nepoftit.
Cine l-a lăsat oare să intre în curte? Am scăpat punga din mână și am slobozit o înjurătură. Nu, nu sunt o creștină model și probabil nu voi fi niciodată, oricât s-ar chinui biata mamă cu mine. Am traversat holul cu pași leneși...
Am deschis ușa doar pe jumătate, zărind un băiat cam de vârsta mea, care ține în brațe un buchet uriaș de trandafiri. Dar nu orice trandafiri, ci unii negri, lucioși, aproape ireali. Am rămas cu gura căscată, așteptând lămuririle cuvenite.
— Domnișoara Amelia Popovici?
— Eu sunt.
— Vă rog să semnați.
— Cine l-a trimis?
— Un domn care nu a vrut să-și deconspire identitatea, dar care m-a plătit dublu doar ca să îl livrez. Vă rog, mai am și alte comisioane...
Îi privesc mutra suspectă, iau pixul din mâna lui, semnez, apoi înșfac buchetul greoi. El dispare la fel de misterios pe cât a apărut și mă lasă descumpănită în prag. Bănuielile mă invadează și mai tare când văd printre trandafiri un bilețel alb.
Închid ușa cu piciorul, ignorând-o pe Opal, care mi se freacă enervant de glezne. Deschid bilețelul și văd un scris specific de doctor, încâlcit și alungit. Mesajul este destul de pretențios, fiind scris cu stiloul. Nu văd decât două cuvinte „Mă ierți?"
