Dedicatie pentru Diana Tdi
M-am uitat încă o dată în oglindă. Geamul este deschis, iar aerul ușor răcoros îmi invadează dormitorul... Este o zi frumoasă de octombrie.
Mi-am privit atent cămașa stacojie cu broderie în formă de trandafir și pantalonii negri strânși cu talie înaltă, care îmi pun în evidență silueta subțire. Părul meu cu onduleuri dulci îmi creioneaza imaginea vie a unei zâne moderne. M-am rujat fugitiv cu nuanță de vișină și am mângâiat-o pe Opal. Apoi am închis geamul.
— Ne vedem mai târziu, prințeso...
Am auzit mieunatul de confirmare, așa că mi-am luat gecuța îmblănită de pe pat, am părăsit casa și m-am regăsit în curte. Îmi duc traiul într-un complex de clădiri zugrăvite în diferite culori. În căsuța galbenă locuiește o doamnă văduvă între două vârste, care are și ea doi motănei. Animaluțele ei se joacă deseori cu Opal, dar numai sub atenta mea supraveghere. Mizeria din curte are darul de a-i mototoli blana de siameză și Opal nu suportă să fie îmbăiată.
Când sunt plecată din oraș, îmi încredințez pisica doamnei Elena, singura persoana în care am încredere deplină. De regulă, am tendința de a vedea rapid sadismul din oameni, simțind când cineva are tendința de a maltrata animale. Dat fiind că meseria mea viitoare implică un grad ridicat de suspiciune, rareori mi se întâmplă să fiu mințită și să nu știu.
Privirile mi se duc spre căsuța vopsită cu var verde. Acolo locuiește un domn în vârstă care are meseria de electrician. El este cel care îmi repară instalația învechită din casă, contra unei sume modice. Uneori, când am probleme cu scurgerea sau țevile din baie, mai joacă și rolul de instalator.
Și mai sunt eu, în căsuța mea albastră, ușor coșcovită, îmbrăcată în plante agățătoare ce stau dedesubtul acoperișului. Toate ieșirile duc spre curtea pavată cu pietre de râu, acolo unde avem niște băncuțe de lemn așezate în semicerc. Se mai poate observa o magazie veche și alte unelte gospodărești. Am ales să locuiesc în cartierul vechi din cauza liniștii, iar vecinii mei tăcuți sunt la fel de ursuzi ca și mine, deci nu avem probleme legate de conviețuire.
Am deschis poarta greoaie, ușor strâmbă, regăsindu-mă pe străduța pitorească, care a rămas neschimbată chiar și după trecerea a trei secole.
Botinele mele lovesc în mod plăcut piatra, pe un ritm cadențat, lucru care îmi încântă urechile. Prin cap mi se perindă epoci demult apuse... Parcă văd aievea caleștile în care se plimbau nobilii, în drumul lor spre baluri și serate... Parcă aud zgomotul potcoavelor care loveau caldarâmul și fornăitul cailor...
Orașul e scăldat în acea lumină specifică de toamnă pe care o iubesc atât de mult: blândă, aurie, cu iz de amintiri stranii, dureroase... Deși creștinismul refuză ideea reîncarnării, eu sunt convinsă că nu este pentru prima oară când mă nasc în Bavria... Cred în transmigrația sufletelor pentru că acesta e singurul lucru care poate să explice inegalitățile dintre oameni. Cum aș putea trăi doar o viață?!
Îmi amintesc cum m-am simțit când am părăsit pentru prima oară satul meu, ca să vin să studiez literatura la liceu. Eram de mână cu mama și aveam doar 15 ani. Eram de-a dreptul îngrozită... Bavria mi se părea o lume extraterestră. Mergeam pe stradă și aveam impresia că toți oamenii se holbează la mine, batjocoritor.
Când am părăsit cartierul de blocuri, descoperind Orașul Vechi, am avut prima revelație a vieții mele: cunoșteam acest loc. Știam cum sunt așezate străduțele, știam de complexul de case colorate dinainte de a-l vedea, îmi aduceam aminte de acel miros de clădiri vechi. Am crezut că totul era rodul imaginației mele debordante - lucru normal pentru un visător- și nu m-am gândit prea mult la asta.
