Dedicatie pentru Anca Ionut Cornea
De îndată ce ușa s-a închis, am abandonat postura de om bolnav, ridicându-mă de pe fotoliu. Am început să cotrobăi prin cameră cu nerușinare crescândă, aproape posedată de ideea că ceea ce ascunde Vladimir este cu mult mai întunecat decât pare. Am scrutat odaia elegantă cu privirea, căutând lucruri care l-ar incrimina. Pereții sunt acoperiți de tapet verzui cu model vechi, fiind decorați din loc în loc cu tablouri și fotografii de familie. Acum admir biblioteca.
Cărțile așezate pe peretele vestic sunt legate în piele neagră. Mi-am plimbat degetele pe cotoarele lor, citind la întamplare titluri suflate în auriu, când unul dintre ele mi-a atras atenția: Cercul Infernului.
Am deschis cartea, descoperind fragmente scrise în latină, alături de ilustrații. Reprezentarea lui Baphomet, zeul-țap, apare aproape în toate capitolele importante, alături de suita de demoni de rang inferior.
Oare Vladimir folosește incantații pentru a-și chema demonii gardian?
Dar asta nu ar fi suficient. Pentru a utiliza necromanția, i-ar trebui o Biblie neagră sau un Grimoar, nu un tratat de istorie. Am cercetat fiecare manuscris în parte, când am zărit un buton în formă de trandafir undeva la jumătatea bibliotecii.
Știindu-i acum semnificația, am apăsat de curiozitate pe capătul lui... Spre marea mea uimire biblioteca a început să se miște. Ca să fiu precisă, o parte din ea s-a glisat ușor spre stânga, dezvăluind un coridor secret. Am rămas cu ochii pironiți, de parcă aș fi văzut o fantomă...
Ceva din mine mă avertizează să mă opresc, dar nu pot să mai dau înapoi. Acolo, la capătul acelui coridor sumbru trebuie să fie o enigmă. E acum sau niciodată...
M-am strecurat prin acea fantă, pășind pe coridorul care se termina abrupt în fața unor scări. Nu văd ce este dedesubt, este aproape beznă, dar îmi iau inima în dinți, încercând să cobor fără a-mi scrânti vreo gleznă.
Poate ar fi mai bine să mă întorc, dar un detectiv adevărat nu dă înapoi atunci când lucrurile devin grele. Rochia îmi foșnește cam tare, așa că o țin de poale, stresata de ideea că cineva m-ar putea surprinde. Aud zgomote difuze undeva în capăt și dau de o poartă- grilaj. Zgomotele se intensifică, ciulesc rapid urechile, reușind să deslușesc gemete, glasuri cântătoare și oftaturi guturale.
Am ajuns în spatele grilajului și pândesc scena desprinsă dintr-un film.
Văd un fel de masă de beton pe care este culcată o femeie brunetă. Femeia este complet goală, având mâinile încătușate în ghiare de metal, dar nu pare deloc supărată de acest lucru, judecând după sunetele de satisfacție care îmi invadează timpanele. Un bărbat pe jumătate dezbrăcat, se iubește furtunos cu femeia în cauză, care este prizoniera lui. Un act sexual garnisit cu ritualuri dubioase?
Ibovnicii nu sunt singuri în acest subsol, ci însoțiți de patru indivizi. Aceștia sunt îmbrăcați în costume identice și poartă mânuși negre. Fiecare dintre ei stă la unul dintre colțurile mesei, lucru care mă duce cu gândul la punctele cardinale.
Ei murmură fraze în latină, ca și când ar participa la ceva sacru, dar pentru mine scena nu reprezintă mai mult decât un dezmăț înzorzonat într-o aparență de sfințenie. Bărbatul care o posedă pe femeia cu pricina poartă o mască de catifea albastră, care îi ascunde parțial chipul. Acest lucru îmi stârnește un fior rece...
Cei patru păzitori din unghiuri stau cu capetele plecate, cu mâinile împreunate, ca niște statui negre, fără să arunce vreo privire către protagoniști.
