Am intrat val-vârtej în laborator, ținând în mână cana de cafea. Am avut o noapte zbuciumată, cu treziri repetate și sunt moartă de somn.
S-a înserat afară și a început o ploaie molcomă... Înaintez cu pași molatici spre centrul de interes. Prima imagine pe care o văd este una familiară: masa de disecții. Văd acolo trupul gol al unei femei, umbrit de o altă persoană, care studiază alături de doctorul Demetrescu.
— Aici și aici... Închide tu, Sebastian... zice el.
Cel pe care îl numise Sebastian înclină supus din cap, apoi suturează cadavrul. Ușa se trântește fără voia mea și cei doi își îndreaptă privirile spre sursa zgomotului.
— Ai întârziat... îmi zice sec Demetrescu.
Tonul lui aspru mă face să rămân nemișcată ca o statuie, neștiind ce sa zic. Bâlbâi niste scuze iar el se uită la mine, camuflat parțial de masca albă ce îi acoperă gura și bărbia. Văzându-mă fâstâcită, se mai îmbunează nițel.
— Vino, vino... Bea-ți cafeaua... Apoi spune-mi care crezi că este cauza morții.
M-am grăbit să urmez instrucțiunile. Am lăsat cafeaua pe masa de lângă chiuvetă, am îmbrăcat halatul cenușiu și mi-am tras mănușile. Privirea mi se muta spre tăietură, căutând anomalii. În vreme ce Sebastian este preocupat să o aranjeze, eu încep cu începutul. Mă duc în capătul opus și îi cuprind capul între mâini. Femeia are trăsături frumoase și nu pare a avea mai mult de 35 de ani.
Trupul ei viguros, frumos conturat, mlădios, e rece și vânăt. Câtă risipă!
I-am întors capul pe o parte, forțându-i gâtul înțepenit. Atunci am observat umflătura suspectă de la ceafă. Un tip de lovitură pe care nu și-ar fi putut-o aplica singură în vecii vecilor, fiindcă unghiul imposibil nu permite așa ceva.
— A fost lovită cu un obiect contondent. Cel mai probabil , trauma i-a provocat o leziune cerebrală și ulterior decesul, mormăi eu, observând confirmarea doctorului. Dar ce s-a întamplat?
— Un jaf care a mers prost. Nu cred că infractorul intenționa să o ucidă, ci doar să o amețească. Oricum intenția lui nu mai contează: va putrezi în închisoare.
Doctorul părăsește sala pentru ceva timp și profit de ocazie ca să discut cu Sebastian. Gândurile de azi noapte trebuie să capete odată limpezire.
— Auzi... Știu că tu ești trimis deseori la depozit. Voiam să te întreb dacă ai găsit pe acolo cadavrul unui om cu numele de familie Nicolae. Am făcut practică pe el împreună cu Vladimir, adică... domnul Mahmud... dar nu îl mai găsesc nicăieri.
— Probabil a fost incinerat, rostește el nepăsător și își continuă munca.
— Nu înțelegi... Nu găsesc numele lui în niciun registru.
— Nu este posibil să faci o confuzie?
Am oftat din greu. Trebuie neapărat să verific depozitul frigorific, poate cineva i-a schimbat numele și cadavrul e încă acolo. Dar cum? Nu mi se permite accesul. Doar Sebastian intră uneori, din cauză că este solicitat de Demetrescu pentru a transporta cadavrele spre sala de autopsie. Deci trebuie să mă milogesc.
— Te rog, Sebastian... Sunt convinsă că acesta era numele lui.
El își îndreaptă umerii, privindu-mă curios. Îl știu pe acest farsor din anul I de facultate. E tiparul colegului popular, mereu în centrul atenției, volubil și glumeț... Cumva, opusul meu. Simpatia reciprocă s-a născut prin anul terminal, atunci când am fost selectați ca stagiari pentru cei doi stâlpi ai Medicinei Legale: Mahmud și Demetrescu. Sebastian are părul șaten închis, ondulat și pieptănat eminescian, iar figura lui simetrică e încadrată de o pereche de ochi albaștri- cenușii.
