Dedicatie pentru Cher Cristina
Mașina părăsește drumul de țară, lăsând în urmă pădurea încărcată de mistere macabre. Imaginea mortului se încăpățânează să-mi rămână în minte. Nici Vladimir nu pare prea liniștit, ca și când ceva l-a scos din matca calmului său etern. Deși nu lasă să se citească nimic pe chipul lui, observ mâna cum i se crispează pe volan, privirea ușor pierdută... Oare la ce se gândește? Aș da aproape orice ca să îi pot citi gândurile, să aflu dacă știe mai multe despre crima ritualică, dar nu suntem într-un film science- fiction.
Mă mulțumesc să-i decriptez secretul din trăsături, așa cum am fost învățată la cursurile de Psihologie. Intuiția, ceva din interiorul meu îmi spune că este implicat în acest caz mai mult decât ar trebui.
Mașina capătă viteză, zburând pe șoseaua cenușie, iar eu rămân cu ochii pironiți undeva la orizont. Vladimir e mut ca un mormânt. Nici eu nu îndrăznesc să-l întreb nimic. Vreau doar să ajungem acasă. Închid ochii... Percep lumină portocalie îndărătul pleoapelor, oferită de soarele care se rostogolește încet după dealuri... Visez la un codru fermecat, îmbrăcat în nuanțe de toamnă, la zâne și spiriduși ascunși după copacii bătrâni, la susur de izvoare și cântecele ielelor viclene...
Răpusă de oboseala, nici nu am realizat când s-a întunecat. Cineva mă atinge pe umăr... Deschid ochii greoi, amețită, constatând că ne-am oprit undeva în mijlocul pustietății. Nu ne mai aflăm pe șosea, ci pe un drum străin, pavat cu pietre de râu.
— Unde suntem? mormăi eu.
El îmi ferește blând cu degetele șuvița căzută pe frunte, încercând să mă liniștească. Are o privire ciudată, hipnotică, care îmi dă fiori pe șira spinării.
Ies din mașină precipitată, vrând să scap de atingerea lui, apoi încep să analizez peisajul. Soarele este culcat ca o mămăligă aurie deasupra dealurilor. Unde sunt munții?! Cât a condus de fapt Vladimir în timp ce dormeam? El abandonează tăcut automobilul, apoi întinde brațul spre vest, arătându-mi ceva pe un deal.
— Vezi?
Observ un copac uriaș, care îmi amintește vag de un stejar. Bate vântul, stârnind zgomote care seamănă cu clinchetele de clopoței. Dar lucrul care mă uimește și deopotrivă îngrozește este iarba de un verde crud strivită sub tălpile noastre.
— Ce se întâmplă? Unde m-ai adus?!
Când am părăsit codrul, era sfârșitul lunii octombrie. Frunzele ruginii văduviseră corolele arborilor, dar Copacul pe care mi-l arată el are frunziș bogat, strălucitor, ca și când ne aflăm în miezul verii. Văzând că îmi frang mâinile de nervozitate, se întoarce spre mine, apoi mă cuprinde în brațe. Stau cu nasul la pieptul său, simțindu-mi picioarele moi, cuprinsă de un sentiment dezagreabil...
— Te rog, vreau să mă întorc acasă!
Oare ne-am rătăcit? Nu înteleg ce căutam în locul ăsta.
— Nu ne-am rătăcit, Amelia. De abia ce am părăsit Pădurea Mieilor.
De unde știe la ce ma gândesc acum?! De unde? Înghit în sec.
— Dar nu văd nici urma de codru. De ce mă minți?
Îmi simt ochii umezi, dar încerc să nu par slabă în fața lui. Cel mai bun lucru pe care îl poți face când ești prizonierul unui psihopat e să îi creezi iluzia că nu ești intimidat. Altfel, se va plictisi să se joace cu tine și te va ucide...
