Will you burn for me?

Capitolul 3

Ani întregi cauți esența pierdută, alergând fără oprire în speranța de a găsi acel ceva care să-ți aducă liniștea. Disperarea crește cu fiecare zi ce trece, făcându-te să te simți tot mai deznădăjduit. Încet, speranța începe să se stingă, lăsându-te cuprins de un gol imens.

În toți acești ani, lupți cu destinul crud și soarta nemiloasă, încercând să supraviețuiești într-o lume care nu îți oferă nici măcar o clipă de răgaz. Într-un univers unde nu ai control nici măcar asupra prezentului, tot ce îți dorești este ca o singură dorință să ți se îndeplinească, o dorință de care depinde întreaga ta existență.

Când simți că ultima fărâmă de speranță îți părăsește inima, te surprinde o licărire în întunericul din jur. O scânteie de speranță se aprinde, dar se stinge la fel de repede cum a apărut. Cu fiecare licărire pierdută, speranța moare încă o dată, lăsând loc doar suferinței, durerii și chinului. În acele momente de agonie, te întrebi dacă vei mai avea vreodată șansa de a găsi ceea ce cauți sau dacă ești condamnat să rătăcești pentru totdeauna în întuneric.

Și totuși, în adâncul disperării, îți dai seama că acea scânteie, oricât de efemeră, a adus cu ea o umbră de curaj. Poate că este un semn că nu totul este pierdut, că încă există o șansă, oricât de mică, de a schimba soarta și de a-ți găsi drumul spre lumină. Începi să te întrebi dacă vei putea transforma acea mică licărire într-o flacără care să te ghideze afară din întuneric, sau dacă vei ceda în fața chinurilor care te macină. Decizia este în mâinile tale, iar viitorul tău depinde de curajul și determinarea ta de a nu renunța.

Raven

Îmi trebuie răspunsuri, și le vreau acum. În ultimele ore am dat dovadă de o calmitate de care nu credeam să fiu în stare, dar gata. Ajunge cu tot teatrul ăsta. Deschid ușa cazinoului, urmat de Xander și Juana, și îl am în fața mea pe Duncan care tocmai pare să fi terminat un apel la telefon. Grăbesc pasul până sunt în fața lui, îl apuc de gulerul cămășii îndreptându-i spatele, deschid gura dar apucă să vorbească el primul:

- Îți mulțumesc că nu ai zis nimic până acum, vă mulțumesc la toți trei. Haideți acasă și vă răspund la toate întrebările.

- Crezi că voi pleca de aici lăsând-o singură pe L.. Delvina?

- M-am asigurat că e păzită, și crede-mă, oricum nu puteam vorbi în prezența ei.

- Lasă-l, Raven, hai să vedem ce are de spus nenorocitul ăsta. – mă trezește fratele meu.

Îmi lărgesc strânsoarea până îl eliberez de tot pe idiot. Simt că nu mai am aer și nu știu cât reușesc să mă mai stăpânesc. Ce caută Luna mea aici, de ce își spune Delvina? De ce nu ne-a recunoscut? S-a prefăcut? Nu vrea să mai aibă de-a face cu noi? E constrânsă? Și cine mai e acest Duncan? Verișor? De ce n-am auzit niciodată de el? Ahhhhh, mă sufoc!

Xander conduce ca nebunul în urma lui Duncan, ar fi putut să-l întreacă, dar nu vrea să-l scape din ochi. Mă uit la el și îl văd tare încordat. Iar Juana... o privesc prin oglinda retrovizoare cum plânge, Luna a fost prietena ei din copilărie, a tuturor de fapt, ea ne-a ținut mereu uniți, pe noi trei, și pe restul de acasă, era sufletul cartierului, asta până a dispărut la naiba știe unde. Am căutat-o neîncetat, deși părinții ei mereu ne-au spus că ea nu vrea să știm unde s-a dus, noi nu i-am crezut. Dacă stau și mă gândesc, niciodată nu am știut mai nimic despre ea, ne întâlneam doar verile, în vacanțe, în restul anului era plecată și nu prea comunicam, spunea că merge la internat. Părinții ei niciodată nu plecau, rămâneau în cartier. Ne-am folosit de toate relațiile de care dispunem, de hackeri, de orice, și nimic, mereu nimic, ca să dăm de ea astăzi, la 2500 km distanță. Și nu ne recunoaște?