UCIDE: 'AMURGUL IUBIRII' [Boyxboy] FINISHED

CAPITOLUL XIII - ...un nou început de drum presărat cu durere.

CAPITOLUL XIII

...un nou început de drum presărat cu durere.

        Pentru prima dată mă simțeam liber. Liber să pot visa, dincolo de orice constrângere și să ating piscurile înalte ale ființei mele. Mă simțeam diferit de oricine și mai presus eram împăcat cu mine, cel pe care alții îl urau. Ura lor mă făcea mai puternic, atât de puternic să pot savura fiecare clipă a vieții mele.

        Am lăsat să-mi scape un mic oftat scurt, iar Andrei mă strânse puternic în brațe în timp ce priveam răsăritul ce se trezea dincolo de crestele răzlețe ale blocurilor ce ne tăiau panorama ce dădea spre lac. I-am răspuns îmbrățișări sale calde și printr-un sărut i-am trănsmis un Te iubesc simbolic și ștrengar. Și-a lăsat bărbia să se odihnească pe umărul meu în timp ce puteam să-i simt respirația, fiind tăcut și parcă cuprins de vraja răsăritului ce ne făcea să ne simțim vi, poate mai încrezători în viitor ca niciodată.

       Mi-am trecut mâna peste brațul lui, frecând ușor, ca și cum îmi era cumva frig și doream să mă strângă în închisoarea armelor sale, apoi mi-am rezemat la rândul meu bărbia pe brațe continuând să absorb fiecare rază de soare ce parcă îmi transmitea un "Bună Dimineața" fastuos. Un mic surâs mi se schiță pe buze, iar Andrei râse înfundat. Îmi făcea plăcere să mă bucur de lucrurile mărunte pe care alții nu le dădeau atenție, fiind mereu euforic și copil. Acestea erau de fapt puținele lucruri care mă descriau ca om. Sau poate mă înșelam eu?

       Am inspirat aer puternic în piept, închizând ochii, lăsând căldura soarelui să-mi trezească simțurile adormite. Mă simțea viu pentru prima dată, iubit pentru prima oară în toți acești ani și totuși nu mă obișnuisem cu asta. Simțeam muzica inimii lui, pulsul, fiecare secundă în care inspira și expira; și cu toate acestea, chiar dacă era cu mine, îmi doream să-l iubesc mai mult, tot mai mult. Nu doream să se termine vreodată acest moment. Eram împlinit și totuși trist în egală măsură. Cu doar două ore înainte o petrecusem pe Ioana și pe Andreea la noua lor achiziție. Un apartament decent prin Unirii, undeva pe la etajul trei cu vedere spre un mic parc amplasat parcă ispre în acea zonă. Pentru doar două persoane aveam chiar prea multă mobilă și nu mai vreau să văd în viața mea ce poate conține dulapul unei femei. Am râs înfundat numai gândindu-mă, iar expresia Ioane când i-am atins lenjeria intimă. Chiar meritam palma respectivă, mă freca-i încet pe obraz.

       Nu era ca și cum nu ar mai veni pe la mine, însă mă obișnuisem cu ea și parcă pierdeam ceva din mine, acel ceva pe care îmi plăcea să-l numesc prieten. Ioana era cea mai dragă ființă pe care o cunoscusem vreodată și cu toate acestea trebuia s-o las să zboare unde avea să o ducă viața. Și apoi era tânără... trebuia să învețe să zboare. Zborul ei era însă golul din sufletul meu. Tăcut am continuat să privesc spre pământ, parcă încercând să mă lupt cu lacrimile ce stăteau să mi se revese peste obraji.

      - Ești bine? Vocea lui mă făcu să tresar pierdut.

      - Nu arăt a fi bine? Am mimat eu cu capul plecat.

      - Nu, nu arăți Seby. Vocea lui era destul de gravă și se putea sesiza îngijorarea în tomul său.

      - Atunci nu știu ce să spun. Am continuat lăsând să-mi cadă lacrimile pe materialul bluzei gri. Mă durea că tot pierdeam ceva, și nu conta că erau obiecte, animale sau oameni. Erau părți din mine pe care le găsisem cu greu și acum mă părăseau, lăsându-mă lipsit de inerție. Îmi venea să mă bat, să mă arunc de la terasă și să scap lumea de un pierde vară, care mai mult ca sigur nu își găsea locul nicăieri.