UCIDE: 'AMURGUL IUBIRII' [Boyxboy] FINISHED

CAPITOLUL XIV - ...prima mea iubire

CAPITOLUL XIV

...prima mea iubire

     "Sunt fete care au o mie de iubiri" mi se pare atât de siropos, însă total adevărat. Și nu trece o zi să nu scriu un nou rând din povestea noastră; dacă ai știi cât aș vrea să ard aceste pagini pline de durere. Îmi doresc doar un simplu lucru: tu să te întorci la mine.

      Cât de uituc am putut să fiu. Nu cred că ți-am povestit niciodată de Mihai. Sper să mă ierți pentru greșeala asta. Îmi este puțin frică să vorbesc despre acest lucru și nu mă simt în largul meu făcând asta, însă trebuie să știi, cred?! Fiecare vară o petreceam la bunicii din partea mamei, fiind mai mereu înconjurat de natură, de acel peisaj plin de poezie. Mai mereu îmi pierdeam zilele desenând diferite elemente din decorul ce mă înconjura, iar atunci s-a întâmplat întâlnirea cu El. Un tip slăbuț, cu acei ochi atât de reci precum un ocean înghețat la crepuscul, în cea mai "toridă" zi de iarnă. Îl priveam de câteva minute, dar nu-mi prea păsa acest lucru, fiind mult prea captivat de trăsăturile lui ieșite din comun.

       Se ridică pe neașteptate, iar precum un pui de pisică se întinse ștrengar și se întorsese direct spre mine etalând un zâmbet timid. Își dădu părul lung pe spate și-mi făcu din mână. Priveam surprins, iar în mintea mea se derulau tot felul de lucruri lipsite de înțeles. Oare mă urmărise în tot acest timp? Chiar mă speria răspunsul acestei întrebări pe care în mare parte îl știam. Măsură distanța dintre noi, făcându-mi semn să merg spre el. Nu-mi dădeam seama să fi acceptat să fac acel lucru, însă deja era prea trâziu să dau înapoi, fiind deja lângă mine. Pierdut prin gândurile mele nu observasem că venise lângă mine.

      Se așeză jos lângă mine, lăsându-mă să mă întreb ce avea să se întâmple. Mi-am strâns la piept caietul cu schițe, iar el râse înfundat, conștient de reacția mea. Nu vroiam să-mi vadă desenele; nici el și nici altcineva nu-mi descoperiseră schițele pe care le trasam pe fila albă a caietului. Tăcut îl priveam în ochi, iar lipsit de jenă se întinse lângă mine privindu-mă încruntat. Arăta atât de mirific sub lumina razelor soarelui ce dansau pe chipul lui atât de deschis. Își trecu două șuvițe de păr blond de pe față, îmi oferi un zâmbet ucigător de blând.

     -   Ce ascunzi acolo, micule soldățel? Vocea lui avea ceva anume pe care nu-l mai întâlnisem la altă persoană. Nu fi timid - continuă surâzând ștrengar.

     - Nimic. Am încercat să mă eschivez, dar oricât aș fi încercat să fac acest lucru, nu puteam să-l fac să renunțe.

     - Te-am observa de câteva minute cum mă priveai. Se ridică sprijinindu-se pe coate. Nu crezi că ar trebui să-mi arăți măcar cum am ieșit în desenul tău?

       Eram mut de uimire. Cum de știuse de asta? trebuia să rămân ferm pe poziție și să nu arăt nici-o slăbiciune. Am strâns mai puternic la piept caietul cu schițe și am zâmbit timd, evident dând să mă ridic din loc; dar mâna lui mă opri să fac asta. Priveam surprins gestul făcut de el, și cu toate acestea doream să plec de lângă acest individ pe care nu-l cunoșteam, nefiind altceva decât un model creionat pe filele caietului cu schițe și pe care îl zărisem de câteva ori în acel loc.

      Mă privea senin, iar expresia chipului său fiind atât de blândă. Cine era cu adevărat acest puști? Am scuturat ușor din cap revenind parcă din transă și mă holbai către el. Își trecu mâna prin părul lung, apoi se ridică dându-mi drumul la braț fără a renunța să mă studieze din cap până-n picioare. Era mai înalt decât mine și cămașa din în, îi era asortată perfect cu pantaloni gri.

      - De ce am impresia că vrei să scapi de mine? Înclinase capul într-o parte încruntându-se comic.

      - Chiar trebuie să fug și dacă nu te superi?! Am făcut semn spre rucsacul bej de lângă picioarele lui. Am să-l iau și voi pleca.

      - Huh! Râse înfundat. Așteaptă - mă apucă de umăr. Știu că asta va suna puțin ciudat, dar chiar vreau să-mi fac un amic, și plus de asta nu am pe nimeni pe aici, și...

       - Uite! Am lăsat jos rucsacul. Nu sunt cea mai sociabilă ființă de pe pământ și în afară de asta, nu sunt potrivit pentru acest gen de "relații". Îmi pari un tip Ok, dar nu știu dacă ne vom mai întâlni pe aici, deci...

       - Chiar nu-mi pasă. Îmi tăie din start propoziția și mă apucă de mână trăgându-mă după el. Am părăsit copacul care ne adăpostea de soarele torid al verii, pornind prin lanul galben de grâu, am înaintat spre sat. Mă simțeam atât de bine și chiar îmi doream în sinea mea să-l cunosc pe acest misterios puști cu ochi de aisberg.

       Simțeam adierea vântului, căldura mâini lui ce-mi oferea încredere. Tăcut am continuat să mențin pașii cu el, strângând puternic caietul cu schițe, în timp ce el avea pe umăr rucsacul meu. Am închis ochii lăsându-mă purtat de sunetul pașilor săi pentru câteva secunde, iar lumina îmi invadă intimitatea sufletului. Ne aflam lângă un cireș aplecat plin de flori roze, ce ne întâmpina măiestros; mi-a dat drumul mâini zâmbindu-mi timid.

      Nu mai văzusem niciodată un astfel de copac, chiar dacă bunicii îmi povestiseră despre ei în copilărie, nimeni din sat nu avea unul. Fiind un sat mai sărac, nu prea erau cultivați astfel de soiuri de copaci pe atunci, iar lumea nu a deprins obiceiul de-ai planta. Am pășit încet sub el, fără să-mi mut privirea de la ramuri. Era precum o mare invazie de culori ale iubirii ce dansau sub blânda atingere a razelor soarelui văratic.

     Venise în spatele meu cuprinzându-mă în brațe, apoi continuă în liniște să contemple împreună cu mine copacul cu flori scăldate în culoare îngerilor. Am surâs timid, iar "puștiul" își odihnii bărbia pe umărul meu drept. I se citea pe chip o împlinire. Nu reușeam să-mi dau seama ce putea să-i provoace acea stare, însă eram prea vrăjit de muzica cireșului aflat singuratic între multitudinea de copaci diferiți ca soi.

     - Mă gândeam că-ți va plăcea să vezi acest copac. Tonul lui părea atât de exaltat și inocent în egală măsură.

    - Nu am văzut niciodată un astfel de copac să crească pe aici?!

    - Mă gândeam eu! Inspiră puternic aer în piept, apoi mă sărută pe obraz.

    - Pentru ce a fost asta? Priveam surprins reacția pe care o făcuse cu câteva secunde înainte.

    - Vreau să desenezi acest cireș.

   - Dar...

    Nu știam ce să fac, eram perfect rușinat de schițele mele. Dacă nu se ridicau la așteptările pe care și le închipuia el? Chiar nu doream să mă fac de râs în fața cuiva și mai puțin în fața unui necunoscut. Am deschis timid caietul și ochii îmi alunecară pe chipul lui creionat pe coala albă, conștient că tipul era lângă mine observând-l.

   Deh... Nu știu cum ar fi decurs acele vacanțe pe care le aveam din ce în ce mai des la "țară", iar fiecare întâlnire cu Mihai fiind din ce în ce mai frumoasă. Țin minte că trecuseră doi ani în care nu mai venisem la bunici și acest lucru îl îngrijorase enorm; pentru că de la primul contact vizual mă cuprinse în brațe și mă învârtise preț de câteva clipe.

    Nu-l interesa dacă cei din jur se uitau mirați și puțin ciudat către noi. Mă sărută pe obraz și continua să zâmbească atât de nebunesc. Fiind vorba de aceea "nebunie" a unei idile ce era pe cale să se nască. Îmi șoptise încet, abia perceptibil un Te iubesc, pe care l-am păstrat viu în mintea mea multă vreme și care încă mă face să zâmbesc uneori.

                Yura yura yurameku nami no ma ni...

Sway, sway, swaying between the waves..

Va urma!