Imperiul obsesiei

11

Ava

Niciuna dintre noi nu a scos vreun cuvânt de când i-am povestit ceea ce am aflat despre tatăl meu. Deși am reușit să mă desprind puțin de asta în timpul cinei cu Dante, când am ajuns acasă tot acolo mi-a zburat gândul. Până mi-am amintit de tensiunea sexuală care a existat mereu la masa noastră, și mi-am permis să mă mai detașez puțin. În mod neașteptat, nu m-a sărutat înainte să ne despărțim pentru a merge fiecare acasă. În pofida acestui lucru, am simțit cu fiecare por al ființei mele că-și dorește acest lucru la fel sau mai mult decât mine. N-am fost capabilă să-l sărut eu, deși mi-a trecut de câteva ori prin minte acest gând. Frica de refuz era în continuare acolo, nu la fel de puternică ca atracția, dar era prezentă.

— I-ai spus mamei tale?

— Nu am avut curajul, îi mărturisesc cu un oftat prelung.

— Trebuie să-i spui, Ava. Trăiește cu impresia că tatăl tău s-a schimbat și i se va frânge inima când va afla că nu-i așa deloc.

Zâmbesc strâmb, amintindu-mi expresia facială pe care a avut-o când ne-am văzut ultima oară. Nu părea nici pe departe bucuroasă de așa-zisa schimbare a tatălui meu, ba chiar părea că nu-l crede nici ea. Recunosc, am avut dubii încă de la început, dar nu putem fi judecate, ne-a mințit de prea multe ori. Suficient cât să-și piardă credibilitatea.

Deschid gura să-i spun ceea ce gândesc, dar telefonul începe să-mi sune atât de tare, încât atrage atenția câtorva clienți din cafeneaua în care ne aflăm. Reușesc să-l găsesc într-un timp record, răspunzând fără să verific cine se află la capătul opus al firului.

— Ava, Slavă Cerului. Tatăl tău e internat în spital.

Ochii mi se măresc pentru că, orice ar fi, rămâne tatăl meu la finalul zilei. Chit că-mi merită sau nu iubirea.

— Liniștește-te, mamă, vin într-acolo.

— Suntem la spitalul de pe strada Marengo.

— Ajung cât pot de repede.

Bineînțeles că îi voi spune tot ceea ce gândesc, dar abia după ce mă asigur că este în afara oricărui pericol. Deja este a treia oară când ajunge la spital și mi-e teamă de ziua în care oamenii ăia cărora le datorează bani, nu e vor mai mulțumi doar cu niște coaste rupte sau un nas spart.

Prietena mea mă întreabă prin limbajul semnelor ce s-a întâmplat, după ce închei apelul cu mama, oftez zgomotos.

— Tata e la spital. Iar.

— Vrei să vin cu tine?

Deja mi-am pus geanta pe umăr.

— Nu, e în regulă. Te țin la curent.

— Bine, să nu uiți!

Ies val-vârtej din cafenea, apăsând butonul de pe telecomandă care-mi deschide mașina încă de când sunt la câțiva metri distanță. Nici măcar nu aștept să-mi pun centura, ca să pornesc, ci o trec peste trunchiul meu cât timp sunt deja în trafic. Din fericire, puțin mai în față se află un semafor, ceea ce-mi permite să încetinesc ca să bag limba cataramei.

Nu dispun de răbdarea necesară ca să merg cu viteza legală, așa că fac slalom printre mașini atât cât se poate, alegându-mă de câteva ori cu înjurături și claxoane. Norocul face ca eu să am permisul de suficient timp încât că nu mă afecteze aceste lucruri. N-au cum să mă afecteze când eu mă gândesc doar la tatăl meu. Dacă starea lui este gravă și nu va scăpa la fel de ușor ca-n trecut? Dacă viața lui este în pericol? Toate aceste incertitudini mă fac să apăs mai tare pedala de accelerație, disperată să ajung cât mai repede la spital. Asistentele și medicii de acolo vor fi mai mult decât bucuroși să mă vadă. Se pare că vom deveni prieteni buni în curând, dacă tata o ține tot așa.