Imperiul obsesiei

4

Ava

— N-a ajuns acasă aseară.

Vocea mamei mele mă face să-mi dau ochii peste cap, chinuindu-mă să susțin telefonul între umăr și ureche cât timp cobor din mașină. În mod normal nu i-aș fi răspuns, dar a insistat până când am început să-mi fac griji. Trebuia să-mi fi dat seama că este din nou vorba despre tata.

— Sunt sigură că va veni acasă imediat ce i se golește din nou portofelul.

— Ava! Nu voi așa despre tatăl tău.

Oftez, complet indispusă pentru această conversație care pare trasă la indigo de fiecare dată.

— Vorbim mai încolo, mamă.

Nu-i dau ocazia să-mi spună altceva pentru că asta ar însemna să-i justifice pe tata în fața mea și nu are nicio șansă. La început mi-a părut rău de el, încă îmi pare uneori, dar omul și-o face pur și simplu cu mâna lui. Nu acceptă că are o problemă și refuză ajutorul din exterior. Cum ar trebui să ajuți un om care nu vrea să fie ajutat? Nu poți. Sper doar să nu-și dea seama prea târziu că dependența lui le face mai mult rău celor din jur decât îi face lui. Mama parcă a îmbătrânit zece ani în ultimele luni. Toată strălucirea pe care o emana prin fiecare por parcă s-a stins sub norul negru cauzat de tata. El este complet responsabil, dar nici ea nu e tocmai lipsită de vină. De la un punct încolo, când accepți suferința provocată, devine și vina ta. Oricât de dur ar suna asta.

În timp ce înaintez spre recepție, mă strădui să îndes telefonul înapoi în geantă, asigurându-mă că l-am pus pe silențios. Ultimul lucru de care am nevoie este ca munca să se combine cu viața personală. Deși, dacă e vorba de acest bărbat la costum care se apropie de mine, parcă mi-ar reconsidera punctul de vedere.

Cămașa aia i se mulează perfect pe umerii lați, acoperiți de mușchi care au fost lucrați ani întregi în sala de forță.

Da, cu siguranță mi-aș reconsidera punctul de vedere.

Când ajunge în fața mea și îi simt parfumul, mă strădui să mă concentrez pe faptul că este șeful meu. E cam imposibil când ochii mei se plimbă ușor peste fiecare porțiune a trupului său zvelt, parcă sculptat.

— Domnișoară Hale. Observ că ați ajuns la timp de data asta.

Nu-mi dau seama dacă mă ia peste picior sau este modul lui de a mă felicita pentru că nu am mai întârziat și de data asta.

— Da, mașina pe care mi-ați trimis-o m-a ajutat mult. Mulțumesc, îi răspund, cu o urmă de reținere în glas.

În loc să-mi spună orice, rămâne blocat, uitându-se la chipul meu de parcă aș avea ceva pe față. Furnicăturile pe care le simt până-n vârfurile degetelor de la picioare mă fac să devin din ce în ce mai neliniștită.

— Am ceva pe față? îmi fac curajul să-l întreb, pipăindu-mi fața cu degetele.

Rânjetul care-i apare pe buze ar putea să-mi aducă sfârșitul.

— Nu, ești doar foarte frumoasă astăzi.

Acum simt cum tot sângele din corp mi s-a adunat în obraji, oferindu-mi o nuanță puternică de roșu pe care o simt cum îmi pârjolește pielea.

Deschid gura să-i spun ceva, dar un bărbat scund ne întrerupe. Dante își îndreaptă atenția spre el pentru a-i strânge mâna și parcă este primul moment în ultimele două minute în care pot respira în voie. Prezența lui este mai mult decât copleșitoare. Poate o să mi se schimbe punctul de vedere după ce fac sex. Nu cu el, din păcate.