Imperiul obsesiei

10

Dante

Am știu de la cine este scrisoarea încă din prima secundă în care am văzut sigiliul. De atunci, nu am avut încă curajul să o citesc, pentru că încerc să-mi stăpânesc pe cât de mult pot pornirile. O privesc pur și simplu cum stă pe masa mea, așteptând ca eu să găsesc curajul să o citesc. Deși nu e prima dată când primesc scrisori de la el, încă nu am reușit să mă obișnuiesc cu senzațiile care-mi învăluie pieptul când îmi amintesc de existența lui. Chiar dacă nu e mereu printre gândurile mele, ura aceea nu dispare în niciun moment al zilei, indiferent de oră.

Îmi încordez maxilarul pentru ultima oară și îmi întind brațul ca să apuc plicul încă sigilat. Nu las să mai treacă nici măcar o secundă fără ca eu să rup capătul acestuia pentru a scoate scrisoarea frumos împăturită. Dacă cineva ar vedea scrisul îngrijit, nu ar ghicii niciodată că posesorul lui este un criminal capabil să ucidă omul pe care părea că-l iubește.

Fiule, îți scriu aceste rânduri în speranța că îmi vei răspunde într-o bună zi. Deși nu am primit niciun semn de la tine de când am fost condamnat, sunt la curent cu viața pe care o duci și vreau să-ți mărturisesc că sunt foarte mândru de tine.

Fără să vreau, îmi strâng degetele pe hârtie, făcând o mică pauză de la primul paragraf.

Am știut mereu că ai capacitatea de a face lucruri extraordinare. Mereu ai fost un băiat competitiv, dornic să reușească în viață. În ceea ce mă privește, nu am avut niciun dubiu că numele tău va fi cunoscut cândva. Chiar dacă nu e numele tău real, tu tot fiul meu rămâi.

În fine, nu vreau să te plictisesc cu prea multe vorbe aruncate pe hârtie. Îți scriu aceste rânduri doar cu intenția de a te anunța că avocatul mi-a redat speranța la ultima noastră întâlnire. Va depune o cerere de eliberare condiționată și, dacă totul merge bine, voi fi din nou un om liber în curând. Tot ce-mi doresc este să te văd pe tine, fiule.

Când termin de citit, mototolesc hârtia în pumn și o arunc pe podea. Furia îmi întunecă complet rațiunea și-mi încleștez maxilarul cu atât de multă putere, încât am impresia că voi rămâne fără dinți. Toate lucrurile pe care nu mi le doresc sunt pe cale să se întâmple, iar eu nu pot permite sub nicio formă ca acest monstru să vadă vreodată iarba verde. Locul lui este acolo, închis între acele gratii și plătind pentru restul vieții. De mine depinde ca Travis Young să moară între pereții reci ai celulei sale, înconjurat de oameni ca el. Ucigași, violatori și alte categorii de oameni la fel sau mai josnice.

Încă furios, îmi apuc cheile de pe bufetul din bucătărie și părăsesc apartamentul cu viteza luminii. În drum spre parcarea subterană, formez numărul avocatului meu, înjurând în gând pentru fiecare secundă care trece pentru că doar cresc șansele ca el să fie pus în liberate. Pe de-o parte, îmi dau seama că este foarte probabil ca cererea lui să fie aprobată. Pe de altă parte, ce om normal la cap ar lăsa liber un criminal cu sânge rece? Chiar și așa, nu m-ar surprinde. Sunt aceiași oameni care au lăsat liberi pedofili, doar ca să-i pună din nou sub acuzare câteva luni mai târziu.

- Jonathan Blake la telefon.

Îl pun pe difuzor, conectând telefonul automat la mașină, și mă ocup de centura pe care mi-o pun din mers.

- Tatăl meu a depus o cerere pentru eliberarea condiționată.

- Știu.

- Știi? Și mi-o spui așa, relaxat?

- Nu pot face nimic, Dante.

- Nu te plătesc atât ca să nu faci nimic. Trage niște sfori, mituiește-l pe Dumnezeu, dacă trebuie, dar ocupă-te ca Travis Young să nu facă un pas în afara închisorii.