Imperiul obsesiei

15

Ava

Când mama m-a sunat ca să ne vedem în oraș, am știut imediat că ceva nu este în regulă. În primul rând, pentru că ne vedeam doar din când în când, iar ea mă căuta doar după ce tata făcea vreun pas greșit. Ideea că tatăl meu a dat-o din nou în bară nu-mi mai provoacă niciun fel de reacție pentru că sunt deja familiarizată cu rutina lui. Pierde banii la jocurile de noroc, cere bani împrumut ca să-și alimenteze dorința nesănătoasă și ajunge să fie bătut de matahalele cărora le datorează bani. E un cer continuu, unul căruia mama mea refuză să-i pună punct. Dacă ea nu va realiza că ea trebuie să oprească nebunia asta, tata va continua cu acest viciu atât cât ea îl va ierta. Și cum mama vine dintr-o perioadă în care era rușine să divorțezi sau să accepți că cineva drag are o problemă, nu cred că se va întâmpla curând.

Privesc ceasul de pe mână înainte să traversez strada și pășesc pe trecerea de pietoni deodată cu oamenii care se lovesc de mine. Ora aceasta a zilei este un haos de zece ori mai mare ca dimineața când merg la muncă. Din fericire, astăzi am ajuns pe pistă într-un timp record, pentru că am luat-o pe o rută ocolitoare.

Ajung în fața cafenelei unde am stabilit că ne vom vedea și îi observ părul blond prin geamurile mari și luminoase. Sunt nevoită să-mi repet în gând că totul este în regulă, iar mama doar vrea să mă vadă.

Cu inima strânsă-n piept, împing ușa grea și pășesc spre masa rotundă la care se află.

— Scumpo, bună.

Se ridică în picioare, cuprinzându-mă cu brațele ei subțiri. Acum, când o am în față, îmi dau seama că nu vrea să mă vadă doar pentru că i s-a făcut brusc dor de mine. S-a întâmplat ceva.

Mă așez pe scaunul liber.

— Ce s-a întâmplat? trec direct la subiect, iar ea face o grimasă.

— De ce presupui mereu că s-a întâmplat ceva?

— Pentru că nu mă cauți decât dacă ai o problemă, mamă.

Adevărul acesta mă doare chiar și pe mine, dar încerc să nu-i arăt asta.

— Tatăl tău...

O văd cum își caută cuvintele, dar înțelesul va fi același, oricât ar încerca să-l înfrumusețeze.

— Are niște datorii, îmi aruncă vestea dintr-o dată.

Umerii mi se relaxează și încerc să-mi dau seama cum ar trebui să-mi înghit toate cuvintele care stau să-mi explodeze pe vârful limbii, rănind-o pe cea care îmi este mamă.

— Am impresia că am mai auzit povestea asta, spun într-un final.

— Ava, nu fii atât de dură cu tatăl tău. Trece printr-o perioadă grea și are nevoie de sprijinul nostru.

Îmi ciupesc podul nasului.

— Asta e scuza pe care i-o găsești, mamă, dar adevărul este că tata are o problemă și tu nu-l ajuți deloc, ci îi dai impresia că o să-l ierți la nesfârșit.

— Îl iubesc, Ava, am trecut împreună prin prea multe lucruri ca să-l las împreună tocmai acum.

— Nu te agăța de zâmbetele pe care ți le-a oferit în trecut dacă acum te face doar să plângi.

Cuvintele mele mă surprind chiar și pe mine. Observ cum umerii i se relaxează, de parcă tocmai ce i-am pus toată greutatea pe umerii ei deja firavi. Mă doare sufletul să văd cum devine din ce în ce mai slabă, dar cineva trebuie să-i spună adevărul pe care refuză să-l vadă.