She's mine (Seria "Îmi aparții")

Capitolul 27

     Vă recomand să ascultați melodia de masus in timp ce citiți acest capitol
    Când ochii mi se închid, un întuneric dens mă învăluie, înghițindu-mi fiecare gând, fiecare fărâmă de conștiință. Totul devine liniște, dar o liniște apăsătoare, adâncă și ciudat de rece. Îmi simt corpul ușor, ca și cum s-ar dizolva în această beznă fără sfârșit. Încerc să-mi mișc mâinile, să deschid ochii, dar nu simt nimic. E ca și cum nu mai sunt întreagă.

    Și apoi, o licărire de lumină apare în depărtare, străpungând întunericul. Se mărește încet, devenind din ce în ce mai strălucitoare, până ce devine orbitoare. Tot ce știu, tot ce simt, e că trebuie să merg spre ea. Pașii mei par să nu atingă nimic; nu există sol, nu există aer, dar simt că mă apropii tot mai mult de acea lumină.

   Strig numele lui Hades, dar vocea mea nu produce niciun sunet. E ca și cum tăcerea din jurul meu înghite fiecare cuvânt. Reiau, mai tare, cu disperare:
— Hades!

    Dar răspunsul nu vine. Îmi dau seama că sunt singură în acest loc straniu, acest spațiu dintre lumi. Inima îmi bate cu putere, deși nu simt niciun puls. E o frică viscerală, una pe care nu am mai simțit-o niciodată. Unde sunt? Ce se întâmplă cu mine?

    Dincolo de lumină, ceva prinde contur. O scenă începe să se dezvăluie încet în fața ochilor mei, ca o iluzie sau o viziune ruptă din altă realitate. Îi văd pe doctorii de la urgențe agitându-se în jurul meu, ochii lor concentrați, mișcările lor rapide și precise. Și apoi, îl văd pe Hades. Inima îmi sare o bătaie. El este acolo, la câțiva metri de mine, în genunchi, strigându-mi numele cu o durere pe care nu o pot suporta.

   Încerc să alerg spre el, să-l iau în brațe, să îi spun că sunt aici, că sunt bine. Dar, în ciuda eforturilor mele, nu mă pot mișca. E ca și cum aș fi prinsă într-un vis paralizant. Întind mâna spre el, disperată, dar ating doar aerul gol.

— Hades! Sunt aici! te rog, răspunde-mi!

Dar el nu mă aude. Îl văd cum se zbate împotriva celor care îl țin. Se luptă cu medicii, încercând să ajungă la mine, fața lui devastată de disperare și furie. Îi simt durerea ca pe o lovitură directă în piept. Totul în jurul meu începe să tremure, să vibreze de durerea lui. Încerc să-l strig din nou, mai tare, mai insistent.

— Hades, sunt aici! Te rog, nu renunța la mine!

    Însă el continuă să strige numele meu, încercând să se elibereze, dar degeaba. Îmi dau seama că nu poate să mă audă, că sunt într-un loc unde el nu poate ajunge. Îi văd lacrimile, îi văd disperarea din ochi, și o frică imensă mă cuprinde. Frica că l-aș putea pierde pentru totdeauna.

    Încerc din nou să alerg spre el, dar picioarele mele nu vor să mă asculte. E ca și cum aș pluti, prinsă între lumi, incapabilă să influențez ceva. Simt căldura lacrimilor pe obrajii mei, dar nu pot face nimic.

— Te iubesc, Hades, murmur, chiar dacă el nu mă poate auzi.

     Simt cum lumina dispare și totul devine întuneric în jurul meu, dar nu un întuneric înfricoșător, ci unul calm, adânc, care mă înghite. E ca și cum plutesc în această mare neagră, fără să am vreo direcție sau senzație de greutate. Îmi pierd conștiința pentru un moment, dar când deschid din nou ochii, nu mai sunt în acel loc de nicăieri. Sunt în spital, plutesc deasupra camerei în care mă aflu. Văd patul de spital pe care zace trupul meu, palid și liniștit, înconjurat de aparate care bipăie constant, menținându-mă legată de viață.

Îmi privesc fața din pat — e străină și totuși atât de familiară. Nu pot simți nimic în acel trup, nicio durere, nicio apăsare. E doar o tăcere asurzitoare și rece, ca și cum am fost separată de mine însămi. Ochii mei sunt închiși, dar acum, privind de undeva de sus, îmi dau seama cât de fragilă este granița dintre viață și moarte. Aș vrea să mă întorc înapoi, să deschid ochii, să-mi simt inima bătând din nou, dar trupul meu nu răspunde.