She's mine (Seria "Îmi aparții")

Capitolul 31

Amalia
Aa trecut o zi de când m-am mutat la Deborah. Departe de Hades. Încă îmi simt inima grea de la tot ce s-a întâmplat, de la minciunile lui care s-au adunat ca niște pietre grele peste sufletul meu.
Îl iubeam pe Hades, dar îl iubeam din ce în ce mai puțin, iar golul din inima mea se adâncea cu fiecare zi. Îmi promisesem de nenumărate ori că nu voi fi controlată, că nu voi lăsa pe nimeni să decidă pentru mine. Dar acum, privindu-mi viața, mă simțeam prinsă în capcana lui. Controlul lui, dragostea lui posesivă, mă sufocau. Încă îl iubesc, dar am nevoie de aer, de spațiu, de libertatea de a mă vindeca de una singură.

În ziua în care mi-am făcut bagajele, am știut că nu va fi ușor să plec. Am rugat-o pe Eleanor, mama lui Hades, să vină să mă ajute. Știam că prezența ei va face plecarea mea mai puțin dramatică, că Hades ar fi mai puțin impulsiv dacă ar fi ea de față sau cel putin speram sa fie asa. Aveam nevoie de cineva care să mă susțină, pentru că știam cât de neclintit putea fi Hades atunci când nu voia să accepte o realitate care nu-i convenea.

Flashback

  Îmi amintesc cum mă plimbam prin dormitor, punând câteva haine într-o geantă mică. Deși aveam totul la dispoziție în casa lui Hades, nu am vrut să iau multe lucruri. Doar ce era absolut necesar — câteva haine, actele mele și câteva perechi de pantofi. În capul meu, îmi tot repetam că nu aveam nevoie de nimic de la el, că tot ce-mi trebuia era libertatea mea.

   Când Deborah m-a sunat dimineața să-mi spună că va veni să mă ia, i-am spus că nu era nevoie, dar ea a insistat. O voce din spatele meu îmi spunea că probabil era mai bine așa. Că nu aș fi reușit să plec singură. Și avea dreptate.

   Pe măsură ce coboram scările, cu geanta atârnând greu de umăr, simțeam cum mi se strânge stomacul. Pașii mei erau tot mai încet, iar în mintea mea, gândul că Hades ar putea apărea dintr-un colț și să mă împiedice, mă făcea să tremur. Speram că va rămâne în biroul lui, cufundat în munca sa, așa cum o făcea de multe ori. Dar nu am avut noroc.
     — Ce dracu' faci cu bagajele alea, Amalia!? vocea lui a răsunat puternic, iar fiecare cuvânt îmi străpungea pielea ca o lamă rece.

La auzul vocii lui, mâna îmi începe să tremure pe mânerul geamantanului. Simțeam cum hotărârea mea de a pleca începe să se clatine. Îmi spuneam că nu am de ales. Trebuia să plec. Trebuia să-l înfrunt. Mi-am strâns pumnii, încercând să-mi recuperez forța, deși în adâncul sufletului, simțeam că tot curajul meu se scurgea.

M-am întors încet, cu fața spre el. Pumnii mi se inclestaseră, unghiile mi se înfigeau în palme. El cobora scările cu eleganța caracteristică, privirea lui întunecată fixată pe mine, dar nu cred că observase încă prezența mamei lui. Era prea concentrat pe mine, pe ceea ce credea că îmi scapă printre degete.

— Nu-ți este clar sau vrei să-ți desenez? i-am răspuns cu o voce pe care speram să o păstrez fermă.

— Mă iei la mișto, iubito? Zi, dracu', ce faci! spuse el, apropiindu-se tot mai mult, fiecare pas fiind o amenințare tăcută.

Puteam simți furia acumulată în el. Și totuși, era altceva acolo, ascuns în spatele cuvintelor aspre. Teamă. O teamă pe care o putea masca doar prin control și autoritate.

— Plec, i-am spus cu răceală, încercând să mă conving și pe mine că aveam puterea să o fac.

— Tu nu înțelegi că nu pleci nicăieri!? a spus el, apropiindu-se de mine, încercând să-și impună prezența, așa cum făcuse de atâtea ori înainte.

— Asta nu e decizia ta. M-ai mințit! Nu te-ai schimbat deloc!

— Amalia... Nu te puteam pierde. Voiam să-ți spun, dar mi-a fost teamă, la dracu', îmi era frică că o să reacționezi așa și o să mă părăsești. Că o să mă urăști pentru decizia mea, a spus el, vocea devenind mai joasă, mai sinceră.