She's mine (Seria "Îmi aparții")

Capitolul 32

Hades
    Am urcat sus în birou, lăsându-i pe părinții mei în sufragerie. Îmi simt pieptul greu, furia pulsându-mi în vene, în timp ce mă chinui să-mi țin gândurile sub control. Amalia plecase, și odată cu ea, tot ce avea sens în viața mea. Deschid vitrina de lângă birou, scot o sticlă de whiskey și îmi torn jumătate de pahar. Îl dau pe gât dintr-o singură mișcare, căutând în zadar să-mi înec demonii.

„Trebuie să fac ceva să mi-o scot din minte... dar ce?" întrebarea îmi răsună în minte, dar ecoul ei rămâne fără răspuns. Mă gândesc la ea. La noi. La fetita noastra la care nu m-am mai gandit din acea zi nenorocita . Furia imi ingheata in vene, atunci, aud un ciocănit în ușă.

— Intră!

Tatăl meu pătrunde în birou, cu o privire tăioasă, judecătoare. Îl ignor, îmi îndrept ochii spre poza de pe birou cu mine și Amalia, fericiți, înainte ca totul să se năruie.

— Nu trebuie să stai departe de ea, să știi, spune el, așezându-se încet pe fotoliul din piele.

— Dar ai spus...

— Era mama ta prezentă. Doar nu voiai să-și dea seama, spune el cu o ușoară grimasă.

— Și acum?

— Ea trebuie să creadă că îi dai spațiu. Las-o să stea cu Deborah. Pune un bodyguard să o supravegheze, dar tu, personal, nu te duce. Nu trebuie să știe că ești cu ochii pe ea. O să se întoarcă.

— De unde știi? Dacă nu va mai vrea? întreb, vocea mi se frânge puțin, amestecând durerea cu furia.

— O să vrea. Te iubește.

Dau absent din cap, gândindu-mă la ce a spus, dar furia nu dispare. Îmi doresc să mă pierd în alcool și să uit de tot. Apoi, brusc, ușa biroului se deschide cu o smucitură. Hades intră, privindu-ne pe amândoi cu un zâmbet fals pe buze.

— Hei, familie! spune el pe un ton nepăsător, de parcă nu se întâmpla nimic în lume.

— Fiule, ce mai faci? întreabă tata, ridicându-se să-l îmbrățișeze.

— Cu una, cu alta, răspunde Hades, dar ochii lui ascund o furtună.

— Sper că nu te ții de prostii.

— Mă știi doar...

— Atunci sigur faci prostii, replică tata cu o voce joasă. Și am auzit că vrei să preiei mafia.

— Vestile bune circulă repede.

— Dar de ce și cluburile? întreabă tata, privindu-l serios.

– Dar de ce și cluburile?, insistă el, de parcă totul ar avea vreun sens profund, ceva ce eu nu văd.

– E secret, tata.

– Hades, tu ești de acord cu asta?. Întrebarea lui este acum îndreptată spre mine, dar simt că în aer plutește o altă întrebare, una mai tăioasă, una pe care nici măcar el nu o poate formula.

Ridic privirea către el, fără să clipesc. Durerea îmi pulsează sub piele, dar nu las nimic să răzbată.
– Da. Dacă mă întrebai acum un an, aș fi zis categoric nu. Dar acum... Ares e mai potrivit.

    Ares râde, iar râsul lui e ca o furtună care abia așteaptă să explodeze. Își freacă palmele, entuziasmat, privindu-mă cu o scânteie de nebunie în ochi. E diabolic de entuziasmat.

– Mersi, frate!, spune el, dar cuvintele sale sunt impregnate de o energie aproape animalică. Ca și cum aștepta acest moment de o viață. Și poate că, într-un fel, chiar a făcut-o. Poate că mereu a știut că va veni ziua în care va prelua totul.