She's mine (Seria "Îmi aparții")

Capitolul 33

     Amalia
Astăzi este a doua zi de când m-am mutat la Deborah, iar apartamentul ei mă fascinează tot mai mult. Este incredibil de cochet, iar fiecare perete pare o fereastră către altă lume, plin de picturi cu peisaje superbe.
      De cum intri, te întâmpină un hol micuț care se deschide către livingul elegant, o combinație subtilă de alb și negru, cu accente aurii pe marginile mobilierului. Aceste detalii se potrivesc perfect cu bucătăria openspace, îmbrăcată în mobilier negru, creând un spațiu modern și rafinat.
      Dormitorul, însă, e locul meu preferat. Un leagăn delicat atârnă dintr-un perete alb, aproape de o vitrină imensă plină cu cărți dark romance-Deborah m-a făcut să jur că nu voi spune nimănui despre ele- în fața patului alb cu baldachin negru se află o măsuță de machiaj albă, simplă și elegantă. În stânga patului, o ușă neagră glisantă te conduce spre un balcon micuț, mult mai modest decât cel impunător din living.
Baia este impresionantă, decorată cu faianță neagră cu inserții fine aurii. O cadă neagră, cu picioare aurii, tronează în centrul camerei, emanând un aer luxos. Într-un colț retras, aproape ascuns, se află vasul de toaletă, iar în colțul opus, o cabină de duș uriașă, cu pereți din sticlă transparentă, completează spațiul. Pe peretele opus, o oglindă rotundă, încadrată de neoane, reflectă lumina în întreaga baie. Sub ea, un lavoar mare, auriu, așezat pe un dulap negru cu accente aurii, întregește atmosfera sofisticată a încăperii.

     Chiar dacă locuiesc în acest apartament minunat, mă plictisesc teribil când Deborah lipsește. Este studentă la medicină veterinară și face voluntariat la un adăpost pentru animale, așa că vine acasă târziu, în jur de ora 11. Între timp, eu mă lupt cu plictiseala. Mai am până la 19, când urmează să mă întâlnesc cu Hades, dar timpul trece greu. Simt că voi avea nevoie de un job cât stau aici, altfel gândurile negre nu vor întârzia să apară.

   Am intrat pe LinkedIn, dar nimic nu s-a schimbat de aseară. Aceleași oferte de muncă, care cer ani de experiență pe care nu îi am și studii pe care nu le-am facut. Se pare că va fi mai greu decât credeam să-mi găsesc locul.

Oftez adânc, nervoasă, și mă prăbușesc pe canapea, închizând telefonul cu un gest iritat. „Chiar e așa de greu să fii o persoană normală cu un job?", mă gândesc furioasă. Se pare că da. Frustrarea se acumulează, simt cum mă strânge în piept. Îmi doresc doar ceva simplu, stabil. Dar nici asta nu pare să fie la îndemână.

Deodată, ecranul telefonului se aprinde, afișând un număr necunoscut. Ridic o sprânceană. Ciudat. Cine m-ar putea suna? În afară de Hades și Deborah, nu am alte contacte. Cu o senzație vagă de neliniște, apăs pe accept și duc telefonul la ureche.

— Hei, roșcato, mă salută Ares, cu o voce care sugerează un entuziasm fals, chiar forțat.

Mă încordez imediat. Ares? Cum de mă sună el? Inima îmi bate mai repede, iar în mintea mea se formează imediat o teorie. L-o fi pus Hades să mă sune? Apoi îmi amintesc. Nu, imposibil. Ares ar fi ultima persoană pe care Hades ar alege-o să aibă grijă de mine, mai ales după „incidentul" acela...

— Hei, Ares, îi răspund sec, fără să-mi maschez disprețul. Antipatia pentru el îmi curge prin vene.

El ignoră complet tonul meu și continuă, de parcă nici nu l-ar fi auzit.

— Am auzit că îți cauți un loc de muncă, spune el, cu o insistență care mă face să îmi încordez umerii.

Furia mocnește în mine. Cum de știe asta? Nu i-am spus nimănui, nici măcar Deborah nu știe că îmi caut ceva. Cu un oftat lung, mă ridic din canapea.

— 1: De unde dracu' ai numărul meu? Sunt sigură că nici Hades, nici Deborah nu ți l-au dat. Și 2: Cum ai aflat că îmi caut un job? Îi răspund pe un ton acid, aproape provocator.