She's mine (Seria "Îmi aparții")

Capitolul 26

Nu-mi dau seama ce se întâmplă până nu aud împușcătura. Un sunet surd care îmi străpunge timpanele și îmi paralizează inima se aude de undeva. Privirea mi se întoarce rapid spre Amalia, rugandu-ma in gand sa nu fie ea ținta,dar ceea ce văd îmi îngheață sângele în vene. Totul se petrece ca într-un vis, unul pe care aș vrea să îl uit. Ea prăbușindu-se la pământ, mâinile ei tremurând acolo unde sângele începe să i se scurgă pe rochie.

Într-o fractiune de secunda ma trezesc in genunchi, privindu-o cum se luptă să rămână conștientă, cum durerea îi acaparează corpul, și mă simt mai neputincios ca niciodată. Tot ce vreau este să opresc această suferință, să o iau în brațe și să o protejez de tot răul care s-a abătut asupra noastră. Dar nu pot. Sunt blocat, iar frica pe care nu eram constient ca o sa o simt vrodata imi inunda corpul.

O văd cum încearcă să îmi vorbească. Buzele ei mișcându-se încet, cuvintele abia se auzidu-se deasupra haosului asta.

— Hades... — vocea ei e ca o șoaptă pierdută în vânt. — Te iubesc... și îmi pare atât de rău că nu am avut mai mult timp să te cunosc, să te țin în brațe.

Inima mea se rupe în mii de bucăți. Îmi doresc să-i strig că nu este adevărat, că vom avea tot timpul din lume, că nimic nu se va termina aici. Dar cum pot să fac asta când văd adevărul în ochii ei, când simt cum viața i se scurge printre degete?

— Nu, te rog, rămâi cu mine! Nu pot trăi fără tine! strig, dar simt cum vocea mea tremură de disperare. Îi zgudui ușor umerii, ca și cum aș putea să o trezesc din acest coșmar. Vreau să o readuc la realitate , vreau să simt că nu mă va părăsi.

Îmi amintesc de momentele noastre împreună, de râsetele și privirile pline de afecțiune, de planurile pe care le-am făcut pentru viitor. Și acum... acum totul se destramă în fața mea.
O văd cum lacrimile îi curg pe obraji, iar ochii ei sunt plini de suferință. Și mă lovește un val de furie și de vinovăție. Nu am putut să o protejez. Nu am putut să-i ofer siguranța pe care i-am promis-o.

— Îmi pare rău... că nu am avut mai mult timp... să fiu cu tine... să fiu cu copilul nostru...
— Amalia! Nu, nu, nu! strig, dar vocea mea se stinge sub presiunea panicii care mă cuprinde. Îi privesc ochii care se închid încet, iar un val de socuri electrice mă cuprind, înghețându-mi sângele în vene de parca ceva supraomenesc m-ar fi deconectat de la ea.

Simt mâini puternice pe umerii mei, încercând să mă îndepărteze de ea. Nu vreau să plec, nu vreau să o las singură.

— Domnule, trebuie să vă îndepărtați! strigă unul dintre medici, tragându-mă cu forța de lângă ea. Privirea mi se încețoșează, iar simțurile mi se amestecă. Mă împotrivesc, încercând să rămân lângă Amalia, dar cineva mă ține strâns.

— Lasă-mă! Amalia! strig, dar vocea mea pare să vină de departe. În jurul meu, totul se mișcă prea repede, iar mintea mea refuză să accepte realitatea. Vreau să o țin în brațe, să îi simt căldura și să o protejez de tot ce ar putea să o rănească. Dar în fața mea, ea este luată de pe jos și așezată pe o targă, sângele i se scurge din trup, iar ochii ei rămân închiși.

Mă zbat, dar James,-un prieten vechi de familie si in acelasi timp tatal lui Deborah-mă trage înapoi.

— Hades, ascultă-mă, trebuie să te aduni! îmi spune el ferm, dar simt furia clocotind în mine. Vreau să urlu, să lovesc ceva, să mă răzbun pe cineva pentru ce i s-a întâmplat Amaliei. — Trebuie să dai ordin omeanilor tai, să aflăm cine e nemernicul care a făcut asta! continuă el.