Pe Aripile Dorinței

Capitolul 13

De câteva zile nu am văzut-o deloc pe Iulia, sau cum i se spune acum, „doamna doctor." Încerc să-mi spun că totul este în regulă, dar nu pot să nu mă gândesc că ceva rău s-ar fi putut întâmpla. Nu știi niciodată în lumea asta. În lumea noastră, totul poate să se schimbe în câteva secunde, fără niciun avertisment. Dar... mai e și altceva. Un gând care mă frământă de când am aflat că Iulia este, de fapt, Moretti. Dacă va găsi contractul... acel contract vechi, în care scrie clar că noi trebuie să ne căsătorim... Va fi un adevărat haos. Nu vreau să mă gândesc la asta acum, dar știu că e doar o chestiune de timp până când va descoperi totul.

După câteva ore petrecute la antrenamente și rezolvând câteva treburi la sediu, mă decid să trec pe la casa unchiului meu. Aveam ceva de discutat cu el și, sincer să fiu, speram să o văd pe Iulia. Poate că aș fi putut afla ce s-a întâmplat cu ea, de ce nu a mai apărut în ultimele zile. Ajung la vilă și trec prin camerele mari și reci, dar nu o zăresc deloc. *Ce naiba se întâmplă?* Încep să mă simt agitat. Știu că ceva nu e în regulă.

Când ajung la etajul unde e camera ei, simt o senzație ciudată în stomac. Ceva îmi spune că o să găsesc răspunsuri, dar nu neapărat răspunsurile pe care le caut. Deschid ușa încet și o văd pe Iulia în pat, arătând palidă și aproape leșinată.

— **„Iulia?"** o strig, încercând să par calm, dar în vocea mea se simte îngrijorarea. **„Ce s-a întâmplat?"**

Ea nu răspunde. Mă privește cu ochii încețoșați, dar e clar că nu vrea să spună nimic. Mă apropii de ea, încercând să-mi controlez neliniștea. De ce nu-mi spune ce se întâmplă? O privesc fix, așteptând să răspundă.

— **„Iulia, vorbesc serios, ce e cu tine? Ai pățit ceva? Nu te-am văzut de zile întregi,"** continui eu, aproape implorând să-mi dea măcar o explicație.

Ea își întoarce privirea și, după câteva momente de tăcere apăsătoare, începe să vorbească, dar vocea ei e slabă.

— **„Bogdan, am nevoie să-mi spui adevărul despre familia mea,"** spune ea direct, privindu-mă cu o sclipire de hotărâre în ochi.

Mă retrag puțin, surprins. Știam că va veni acest moment, dar sperasem că îl pot amâna.

— **„Despre familia ta? Ce vrei să spui?"** întreb, încercând să trag de timp, dar îmi dau seama că știe mai multe decât mă așteptam.

— **„Știu despre Moretti, Bogdan. Știu despre părinții mei... despre accident. Dar nu înțeleg de ce sunt aici. De ce familia ta m-a adus aici, de ce mă învârt în jurul vostru? Ce legătură am eu cu toată povestea asta? Spune-mi, te rog!"** spune ea cu disperare în glas.

Tensiunea din cameră crește, iar eu simt cum mă sufoc sub greutatea întrebărilor ei. Îmi trec mâna prin păr, încercând să-mi găsesc cuvintele.

— **„Iulia... Nu e atât de simplu. Nu înțelegi toate piesele puzzle-ului,"** spun, dar știu că nu va fi suficient.

— **„Nu e simplu? Atunci explică-mi, Bogdan! Spune-mi de ce familia ta știa cine sunt și eu nu!"** ridică ea tonul, iar ochii îi strălucesc de furie.

Inima începe să-mi bată mai tare, iar în capul meu începe să răsune acel cuvânt nenorocit. *Contractul.* Totul se va destrăma acum, iar eu nu mai pot controla situația.

— **„Ascultă-mă bine, Iulia,"** încep eu, ridicând și eu vocea. **„Există un motiv pentru care ești aici. Și acel motiv... are de-a face cu trecutul nostru, cu... cu ceea ce a fost stabilit pentru noi."**

Ea mă privește nedumerită, dar și mai furioasă.

— **„Stabilit pentru noi? Despre ce vorbești, Bogdan?"** întreabă ea, cu o privire de gheață.

În acel moment, nervii mei cedează și adevărul îmi scapă de pe buze fără să vreau.

— **„Noi trebuie să ne căsătorim, Iulia!"** izbucnesc. **„Contractul a fost semnat când eram copii. Ai fost promisă familiei noastre! Moretti și Bellucci au încheiat o alianță, iar tu ești cheia!"**

Liniștea care urmează îmi înfundă urechile. Îmi dau seama de ceea ce tocmai am spus și știu că nu mai e cale de întoarcere. Ochii Iuliei se măresc de șoc și pare că o lovitură invizibilă a trecut prin ea.

— **„Ce-ai spus...?"** șoptește ea, nevenindu-i să creadă. **„O... o căsătorie aranjată? Despre asta a fost vorba tot timpul? Eu nu am fost decât o piesă într-un joc de putere între familiile noastre?"**

Îmi dau seama că am făcut o greșeală imensă. O greșeală pe care n-o mai pot repara. Panica îmi străpunge corpul, dar nu mai pot rămâne acolo. Fără să spun altceva, mă ridic și ies fulgerător din cameră, trântind ușa în urma mea.

Mă simțeam ca un nebun. Cum am putut să las totul să explodeze în felul ăsta? Eram furios pe mine însumi, pe ea, pe toată situația. Iar furia aia mă împingea să fac lucruri stupide.

Mă urc în mașină și conduc rapid spre clubul unchiului meu. Trebuia să mă descarc, să-mi scot toate aceste gânduri din cap. Muzica asurzitoare din club și lumina slabă îmi ofereau o evadare temporară din realitate. Mă duc direct la bar și comand ceva tare, fără să-mi pese ce. Prima băutură intră ca apă, iar a doua o urmează imediat.

***

După câteva ore, alcoolul își face efectul, iar mintea mea începe să devină mai puțin ascuțită. La un moment dat, o fată, una dintre cele care obișnuiau să frecventeze clubul, se apropie de mine.

— **„Hei, Bogdan,"** îmi zâmbește ea, sprijinindu-se de bar. **„Te simți bine?"**

O privesc și zâmbesc ironic.

— **„Cum să mă simt bine? Dar știi ce? Poate că noaptea asta va deveni mai bună,"** îi spun, iar ea înțelege mesajul imediat.

Restul nopții e un haos blurat de alcool și impulsuri. În dimineața următoare, mă trezesc lângă aceeași fată, dar mintea mea nu poate să se desprindă de imaginea Iuliei. Chiar și în momentul în care încercam să scap de realitate, tot ea era în gândurile mele.

______________________________________

Oare ce se va întâmpla în următoarele capitole?

1028 cuvinte