Pe Aripile Dorinței

Capitolul 5

               În prezent

Mă uitam fix la telefon, cu ecranul luminos al notificării încă deschis. În sfârșit, răspunsul venise. Oferisem mai multe aplicații în diferite locuri, însă nici nu-mi imaginam că una dintre ele avea să fie acceptată așa repede. "Doctor pentru o familie din Italia" - suna prea bine ca să fie adevărat. Oportunitatea perfectă să îmi urmez visul, să învăț, să cresc.

Dar, cu cât mă uitam mai mult la acel mesaj, cu atât îmi simțeam inima grea. Nu era numai entuziasmul pentru noul job, ci și teama de cum îi voi spune lui Vlad. Știam cum se va simți. Fiecare discuție despre ceva ce l-ar fi făcut să piardă controlul asupra mea se termina cu reproșuri sau, mai rău, cu ceva mult mai dureros. Încă mă durea amintirea ultimelor certuri.

Am respirat adânc și am decis că nu pot să amân momentul. Trebuia să-i spun. Dacă nu acum, atunci când? Am ieșit din cameră și l-am găsit pe Vlad pe canapea, privind absent la televizor. M-am apropiat și m-am așezat lângă el, încercând să-mi mențin vocea calmă.

– Vlad, trebuie să-ți spun ceva, am început, stângaci.

Privirea lui, până atunci moale, s-a ascuțit imediat. De fiecare dată când îi spuneam că trebuie să vorbim serios, ceva în el părea să se schimbe, de parcă se pregătea să riposteze.

– Ce e? a răspuns el, fără să-și ia ochii de la televizor.

Am tras aer în piept.

– Am primit o ofertă de muncă. E în Italia, pentru o familie importantă, ca doctor personal. E o oportunitate imensă pentru mine, Vlad, am spus cu voce tremurândă.

În momentul în care a auzit cuvântul "Italia", mâinile lui s-au strâns în pumni. Am putut să văd cum maxilarul i s-a încordat. Am continuat să vorbesc, deși inima îmi bătea în piept cu o viteză amețitoare.

– Mă gândeam că ar fi o șansă bună, să învăț mai multe, să mă dezvolt... Dar vreau să știi că nu înseamnă că te las în urmă. O să vin des acasă, o să ne vedem. Putem să facem să meargă, am spus, încercând să-i transmit siguranță.

A tăcut câteva secunde, timp în care atmosfera din cameră a devenit tot mai apăsătoare. Simțeam cum tensiunea crește. Când în sfârșit a vorbit, vocea lui a fost tăioasă, ca un cuțit rece.

– Numai curvele merg în Italia la nu știu ce familii... a spus el, ridicându-se brusc de pe canapea. N-am avut timp să reacționez, că palma lui a lovit brusc obrazul meu.

Durerea fizică s-a împletit cu șocul și umilința pe care le simțeam. M-am prăbușit într-o tăcere adâncă, incapabilă să rostesc un cuvânt. Lacrimile îmi curgeau fără să le pot opri, în timp ce mâna mea se ridica automat spre față, încercând să alunge durerea.

– Vlad... cum ai putut...? am șoptit, dar cuvintele erau aproape inaudibile, pierdute în valul de lacrimi care-mi inundau obrajii.

El stătea în picioare, privind la mine fără nicio urmă de regret în ochi. Era atât de familiară această privire... plină de furie, plină de o putere pe care o exercita asupra mea de prea mult timp.

– Vrei să pleci? Pleacă! Dar să știi că dacă pleci acum, să nu te aștepți să mai găsești pe cineva care să te aștepte aici! m-a amenințat, ridicând din umeri ca și cum totul ar fi fost lipsit de importanță.

În acel moment, am simțit cum ceva se rupe în mine. Toate certurile noastre, toate momentele în care m-a făcut să mă simt mică, neimportantă... toate s-au adunat într-o decizie bruscă, dar clară. Nu mai puteam trăi așa.