Pe Aripile Dorinței

Capitolul 12

Noaptea a fost un haos de gânduri și frânturi de vise ciudate. N-am putut dormi deloc. M-am întors de pe o parte pe alta, învelită într-o stare de agitație care mă chinuia de câteva zile. *Trebuie să aflu mai multe. Trebuie să înțeleg ce se întâmplă*, îmi repetam în minte. Dar fiecare fir pe care încercam să-l prind se destrăma, și cu cât încercam mai tare, cu atât părea mai imposibil.

Aș fi putut să mă duc din nou la Teresa, dar știam că nu voi obține nimic concret de la ea. Nu-mi mai rămânea decât o singură soluție: să merg în biroul lui Enzo Bellucci. Dacă tot acolo am găsit primele indicii, poate acolo voi găsi mai multe răspunsuri. Totuși, înainte de a risca asta, simțeam că trebuie să fac ceva pentru a-mi confirma bănuielile. Așa că mi-am deschis laptopul și am început să caut pe internet.

Am scris „Raffaela Moretti și Giuseppe Moretti" în bara de căutare, iar un val de neliniște m-a cuprins în timp ce așteptam rezultatele. Numele acestea păreau familiare și, în același timp, străine, de parcă erau legate de mine printr-un fir subțire, dar invizibil.

După câteva căutări mai aprofundate, am găsit un articol vechi, de acum aproape 16 ani. Titlul m-a lovit ca un pumn în stomac: „**Raffaela și Giuseppe Moretti, uciși într-un accident tragic. Fiica lor, Iulia Moretti, dispărută fără urmă**." Am înghețat, iar privirea mi s-a blocat pe rândurile mici de pe ecran. *Deci e adevărat*, mi-am spus în minte. *Eu sunt Iulia Moretti... și am dispărut acum 16 ani.* Panica a început să pună stăpânire pe mine, iar pieptul mi se strângea tot mai tare cu fiecare gând care-mi trecea prin cap.

Am început să citesc frenetic detalii despre accident. Familia Moretti, o familie legată de mafia siciliană, fusese implicată într-un conflict sângeros, iar părinții mei – cei pe care nu-i cunoșteam decât din câteva amintiri vagi – au murit într-un accident de mașină care fusese, probabil, provocat de rivalii lor. În articol se menționa că fiica lor, Iulia, a dispărut în acea noapte și că mafia o caută de ani întregi, fără succes.

Mi-am pus mâna la gură, încercând să-mi stăvilesc lacrimile. Realitatea m-a lovit brusc. Eram căutată... de ani de zile. Familia mea biologică fusese ucisă. Toată viața mea de până acum, tot ce crezusem că știu, fusese construit pe o minciună. Nu am fost niciodată doar o orfană crescută de unchiul și mătușa mea.

Respirația mi se tăia. *Ce o să fac acum? Cine mă va găsi? Ce înseamnă toate astea?* Panica creștea în mine ca un val care se lovea de un zid fragil. Mă simțeam pe punctul de a ceda. Deodată, ușa camerei se deschide și o menajeră intră. Era Sofia, una dintre cele mai vechi angajate ale casei.

— **„Domnișoară Iulia, sunteți bine?"** mă întreabă ea, văzându-mă în starea în care eram.

— **„Nu... nu, nu sunt bine,"** spun eu cu glas tremurând. **„Cred... cred că o să am un atac de panică."**

Sofia vine repede lângă mine și mă ia de mână.

— **„Respirați adânc, domnișoară. Respirați. Haideți, nu vă grăbiți,"** mă liniștește ea, încercând să mă facă să mă așez pe pat.

— **„Nu pot... simt că nu mai pot respira,"** spun printre lacrimi.

— **„Totul va fi bine, domnișoară. Haideți să vă dau un ceai cald. O să vă liniștească,"** spune ea, luându-mă ușor de braț și conducându-mă spre pat.

Sofia iese din cameră pentru a-mi aduce ceaiul, iar eu încerc să-mi controlez respirația. După câteva minute, ea se întoarce cu o cană aburindă de ceai și o supă caldă.

— **„Luați câteva guri, domnișoară. Vă va face bine,"** spune ea cu un zâmbet cald.

O ascult, deși mâinile îmi tremură încă. Mă simt puțin mai bine după câteva guri de ceai, dar gândurile încă îmi bântuie mintea. Sofia mă privește cu îngrijorare.

— **„E ceva ce ați vrea să împărtășiți cu mine, domnișoară?"** mă întreabă ea, văzând neliniștea din ochii mei.

— **„Nu sunt sigură... e complicat, Sofia,"** îi răspund, încercând să găsesc cuvintele potrivite. **„Am aflat niște lucruri despre familia mea... despre mine... și nu știu ce să fac."**

Sofia mă privește cu blândețe, dar nu insistă. **„Orice ar fi, Iulia, sunt sigură că veți găsi răspunsurile de care aveți nevoie. Dar nu trebuie să vă grăbiți. Uneori, răspunsurile vin în momentul potrivit, chiar dacă noi le vrem acum."**

O ascult, deși îmi e greu să mă liniștesc. După ce mai beau puțin ceai și Sofia mă lasă singură, mă decid să fac un duș. Apa fierbinte curge pe pielea mea și pentru un moment mă ajută să mă relaxez, dar gândurile nu mă părăsesc. Îmi dau seama că perioada lunii a sosit. „Ah, minunat, exact ce-mi trebuia acum," spun în gând, simțindu-mă și mai obosită. În fiecare lună, durerea asta mă face incapabilă să mă ridic din pat, dar acum, cu tot ce am aflat, mă simt complet copleșită.

Închid apa și mă înfășor într-un prosop. *Ce ar trebui să fac? Cum să investighez mai departe?* Nu pot să merg la Enzo acum, nu așa. Mă simt prea slăbită fizic și mental. Îmi trag hainele pe mine și mă bag înapoi în pat, sperând că voi găsi curajul să merg mai departe. Gândul de a întreba pe cineva... de a merge mai departe cu cercetările mă macină.

Cu toate astea, sunt blocată. Am nevoie de un plan, dar în starea asta nu mă pot gândi limpede. Poate mâine o să am mai multă energie. Azi... azi am nevoie doar să dorm și să încerc să-mi limpezesc mintea.

Dar știu un lucru: adevărul nu mai poate fi ascuns.

______________________________________

960 cuvinte