Pe Aripile Dorinței

Capitolul 4

Stau în avion, cu capul rezemat de fereastră, urmărind cum pământul României se micșorează sub mine, dar mintea mea e departe de priveliștea asta. De fapt, sunt undeva între cer și pământ, prins între două lumi: una în care mă așteaptă haosul din Italia și alta în care ea, Iulia , rămâne ca o amintire dulce-amăruie. Nici nu știu exact cum am ajuns să mă gândesc la ea atât de mult, dar de la slujba aceea, ceva în mine s-a schimbat. Nu eram pregătit pentru asta.

Îmi amintesc perfect prima oară când am văzut-o. Eram la biserică, cu familia, la slujba de Înviere. Pentru mine, era doar un moment de rutină, o obligație pe care o aveam de mic – să mergem toți împreună, să arătăm că suntem o familie „unită". Dar în realitate, eu eram doar pe pilot automat, gândindu-mă la treburile pe care trebuia să le rezolv când mă întorc în Italia. Dar apoi, am văzut-o pe ea. Stătea mai în față, împreună cu sora ei, și deși era înconjurată de oameni, pentru mine, ea era singura care conta în biserica aia.

Nu știu ce a fost, poate felul în care își întorcea ușor capul când vorbea cu cineva sau liniștea pe care părea să o poarte cu ea în mijlocul mulțimii. În momentul ăla, mi-am dorit să fiu și eu parte din liniștea aia. Părea că lumea ei nu are nimic din nebunia care mă înconjoară pe mine. M-am simțit... atras, ca și cum aș fi găsit o cale de scăpare, o fereastră deschisă spre o viață normală.

Când am ajuns lângă ea și am început să vorbim, timpul părea să se oprească. Tot ce conta era zâmbetul ei, vocea ei, felul în care mă făcea să mă simt pentru prima oară în foarte mult timp... liber. Am petrecut ore bune împreună și, chiar dacă n-am discutat prea mult despre lucruri profunde, conexiunea dintre noi era acolo, palpabilă. Până când a trebuit să plec. Până când realitatea mea s-a întors cu toate greutățile ei.

Acum, pe drumul de întoarcere în Italia, mă întorc la o viață pe care am urât-o de când am ajuns în mijlocul ei. Familia mea nu e una simplă. Afacerile noastre sunt departe de a fi legale, iar eu sunt prins în toată povestea asta, fără scăpare. Transporturi de arme, droguri, bani negri – totul face parte dintr-un joc periculos, iar eu sunt obligat să-l joc. Am încercat să ies de nenumărate ori, dar tatăl meu mi-a spus clar că nu am de ales. „Asta e viața noastră, Bogdan. Trebuie să accepți și să te adaptezi", îmi tot repetă.

Acum, după Paște, am știut că va urma discuția asta din nou. Când am ajuns acasă, tata m-a așteptat cu același discurs obosit: că trebuie să-mi iau o soție, să am un copil, să-mi asum responsabilitatea familiei. Totul face parte din planul lui de a-mi aduce „stabilitate". Dar pentru mine, nimic nu mai are sens. Cum să mă gândesc la asta când inima mea e undeva la sute de kilometri distanță, în România?

Am probleme mult mai mari decât să mă gândesc la o soție sau un copil. Mafia rivală îmi dă de cap de luni întregi. Transporturile noastre sunt tot mai periculoase, iar un singur pas greșit ne poate arunca pe toți în prăpastie. Am fost amenințat de nenumărate ori, dar nu e vorba doar de mine. Oricine e apropiat de mine poate deveni o țintă. Și asta mă sperie cel mai tare. De asta, în mod egoist, mi-aș dori să o țin pe Iulia departe de viața mea, dar, în același timp, gândul de a nu o mai vedea mă distruge.

Nu știu cum să fac să mă întorc în România, dar trebuie să găsesc o cale. O parte din mine știe că ar trebui să o las în pace, să o protejez de viața mea haotică. La naiba, are doar 16 ani, și eu deja sunt prins până peste cap în afaceri murdare. Dar nu pot să nu mă gândesc la ea. Îmi vin în minte zâmbetul ei, felul în care m-a făcut să mă simt normal, măcar pentru câteva ore. E o scăpare pe care nu o găsesc nicăieri altundeva.

Când mă duc la antrenamentele de fotbal, de obicei reușesc să mă deconectez. Lovesc mingea, alerg, îmi eliberez mintea. Dar acum... acum tot ce văd în fața ochilor e chipul ei. Și mă simt de parcă tot ce fac e o cursă fără sens. Am stat pe bancă după antrenament, transpirat și obosit, dar gândindu-mă tot la acea noapte în parc. Cum își arunca privirea asupra mea atunci când băieții jucau fotbal. Cum, chiar dacă eram înconjurați de lume, părea că suntem doar noi doi.

La un moment dat, telefonul a vibrat și am tresărit, sperând că e ea. Și așa era. Un mesaj simplu: „Ai ajuns cu bine?" Mi s-a strâns inima în piept când l-am citit. Nu-mi vine să cred cât de mult pot însemna câteva cuvinte.

„Da, am ajuns. Mulțumesc că ai întrebat.", am răspuns, încercând să par calm, dar înăuntrul meu, furtuna era departe de a se liniști.

Mă întreb cum o să fac să mă întorc acolo. Știu că n-o să fie simplu. Familia mea are așteptări de la mine, iar mafia rivală îmi dă de cap mai mult ca niciodată. Transporturile devin tot mai riscante, și fiecare întâlnire pe care o am cu cei din umbră mă apropie de un punct fără întoarcere. Tatăl meu deja face presiuni să mă așez la casa mea, dar cum să-mi construiesc o viață când simt că tot ce vreau e să o văd din nou?

Mă afund în problemele care mă așteaptă și îmi dau seama că am nevoie de o soluție. O să găsesc o cale de a mă întoarce în România. Trebuie. Poate că e o nebunie, poate că pun în pericol totul, dar cum să trăiesc știind că am lăsat-o pe ea în urmă, fără măcar să încerc?

Tot ce știu acum e că întreaga lume pare să se împartă în două: cea în care sunt eu, cu afaceri murdare, lupte între familii și așteptările tatălui meu, și lumea în care există Iulia. O lume care, chiar dacă doar pentru câteva ore, m-a făcut să mă simt viu din nou. Și nu pot să renunț la asta. Nu acum. Nu încă.

______________________________________
Bunaaa . Am încercat să fac un capitol mai lung de data asta din perspectiva lui Bogdan .
Oare va putea să plece din familia lui ?

1107 cuvinte