Pe Aripile Dorinței

Capitolul 2

Ziua de Paște îmi adusese o bucurie neașteptată. Încă de dimineață, mă simțeam plină de viață, fericită de gândul că îl cunoscusem pe Bogdan cu o noapte în urmă. Era ceva special în felul în care ne-am întâlnit, ceva ce îmi dădea un sentiment de împlinire pe care nu îl mai simțisem până atunci. Îmi repetam acele momente în minte, de parcă aș fi vrut să le imprim adânc în suflet, pentru a nu le uita niciodată.

Pe la prânz, eu și sora mea ne-am întâlnit cu prietenii noștri mai mari, care aveau obiceiul de a merge la a doua slujbă din ziua de Paște. Am vorbit despre seara precedentă, despre atmosfera din biserică și despre cei care veniseră. Când le-am povestit despre Bogdan , au râs încântați.

– Ar trebui să-l inviți și pe el la slujba de diseară, îmi spuse prietena mea, Maria. E un prilej bun să vă mai vedeți, poate să se alăture grupului nostru.

– Nu știu... mi se pare ciudat, ne cunoaștem de abia de ieri, am răspuns eu, deși în adâncul meu îmi doream cu disperare să îl mai văd.

– Ce ai de pierdut? Oricum, dacă e prietenos, va veni, a spus Ana , sora mea, zâmbindu-mi.

Cu inima bătându-mi nebunește, mi-am făcut curaj și i-am trimis un mesaj. Îl citeam de zeci de ori, schimbând fiecare cuvânt până când am fost sigură că suna bine.
**„Hei, mă întrebam dacă vrei să vii diseară la a doua slujbă cu noi. O să fim un grup mai mare și ar fi frumos să te alături."**
Apăsând butonul „trimite", am simțit cum mă cuprind emoțiile. În secunda următoare, telefonul îmi părea o bombă cu ceas.

Minutele de așteptare au părut ore. Încercam să mă concentrez pe conversațiile cu prietenii mei, dar de fapt așteptam cu sufletul la gură răspunsul lui. Și apoi, telefonul a vibra scurt. L-am verificat aproape instantaneu.

**„Sigur, mi-ar plăcea să vin. Ne vedem acolo."**

Zâmbetul mi-a acoperit fața înainte să-mi dau seama. Ziua se anunța promițătoare.

Când ne-am întâlnit la biserică, atmosfera era la fel de solemnă ca și noaptea trecută, dar acum inima mea era plină de nerăbdare. Bogdan a sosit la timp, iar privirea lui căuta imediat grupul nostru. S-a alăturat zâmbitor, iar eu simțeam cum mă pierd în ochii lui.

Am petrecut slujba unul lângă celălalt, schimbând câteva priviri și zâmbete pe furiș. Cu toate că eram înconjurați de prieteni și de solemnitatea momentului, între noi s-a creat o conexiune. Îl simțeam acolo, alături de mine, ca și cum restul lumii dispăruse.

După slujbă, grupul nostru a decis să continue ziua într-un mod mai relaxat. Am mers toți în parc, unde băieții s-au apucat imediat de un meci de fotbal improvizat, iar noi, fetele, ne-am așezat pe o bancă, discutând și râzând.

Bogdan nu a intrat în joc de la început. Stătea la marginea terenului, aruncându-mi priviri constante. Îl simțeam cum mă urmărea, deși încerca să fie discret. În cele din urmă, s-a alăturat și el meciului, dar de fiecare dată când ochii noștri se întâlneau, timpul părea să se oprească pentru o clipă. Era ceva magic în felul în care mă privea, ceva ce mă făcea să mă simt specială, de parcă doar eu contam în acea mulțime.

Am petrecut ore întregi în parc, povestind, râzând și cunoscându-ne mai bine. Bogdan s-a integrat perfect în grupul nostru, iar eu eram fericită să văd că ne înțelegem atât de bine. Cu fiecare minut petrecut împreună, simțeam cum inima mea se apropie din ce în ce mai mult de el.

Dar, spre sfârșitul zilei , când ne pregăteam să plecăm, Bogdan s-a apropiat de mine, cu o expresie serioasă pe față.

– Vreau să-ți spun ceva, mi-a zis el, privind în jos pentru o clipă.

– Sigur, am răspuns eu, simțind o neliniște bruscă în stomac.

– Mâine plec înapoi în Italia. Am fost aici doar pentru sărbători, cu familia, și... probabil că asta va fi ultima zi în care ne vedem.

Cuvintele lui m-au lovit ca un fulger. Întreaga bucurie pe care o simțisem toată ziua s-a risipit într-o clipă. Pleca... și eu nici măcar nu știam dacă îl voi mai vedea vreodată.

– În Italia? am întrebat eu, încercând să-mi ascund dezamăgirea.

– Da, locuiesc acolo de câțiva ani cu părinții. Aș vrea să fi avut mai mult timp să ne cunoaștem, dar... viața nu ne lasă mereu să alegem, a spus el, cu un zâmbet trist.

Încercam să-mi maschez sentimentele, dar în interior simțeam cum mă cuprinde o tristețe copleșitoare. Am încercat să zâmbesc, să mă comport normal, dar fiecare cuvânt rostit devenea mai greu. Știam că, în câteva ore, totul se va încheia.

Ziua s-a sfârșit cu un „adio" care mi-a sfâșiat inima. Am plecat din parc cu ochii încețoșați de lacrimi pe care încercam cu disperare să le ascund. M-am despărțit de Bogdan cu o strângere de mână, simțind că acea atingere era ultima legătură fizică pe care o aveam cu el.

Când am ajuns acasă, sub lumina lunii, m-am lăsat în pat, lăsând lacrimile să curgă în voie. Era o durere pe care nu o mai simțisem până atunci – o tristețe profundă amestecată cu o teamă de necunoscut. În doar două zile, întâlnisem pe cineva care îmi schimbase complet perspectiva, doar pentru a-l pierde din nou.

Privind pe fereastră la cerul de noapte, am realizat că acea zi, acea scurtă întâlnire, va rămâne pentru totdeauna gravată în amintirea mea. O poveste frumoasă, dar fără un final fericit.

______________________________________

Oare va fi un final fericit sau totul se va destrăma în continuare?
954 cuvinte