Pe Aripile Dorinței

Capitolul 1

                În trecut
Era sâmbătă seara, iar cerul se întunecase deja când sora mea, Ana, bătea nerăbdătoare în ușa dormitorului meu.

– Hai, odată! O să întârziem la slujbă! strigă ea, ușor iritată.

– Da, da, vin imediat! răspund eu din spatele ușii, încercând să-mi prind părul într-o coadă lejeră.

Nu prea aveam chef să merg. Gândurile îmi erau cu totul în altă parte. Îmi promisesem că mă întâlnesc cu prietena mea, Andreea , la slujba de Înviere, dar ea tocmai îmi trimisese un mesaj că nu mai poate veni. Rămăsese cu familia, ceea ce mă lăsa într-o stare ciudată de dezamăgire și singurătate. Totuși, Ana era nerăbdătoare, așa că nu prea aveam de ales.

Ne-am grăbit pe drum, intrând în biserică în ultima clipă. Lumea era deja adunată, iar slujba era pe cale să înceapă. Luminile erau slabe, doar câteva candele străluceau ici-colo, iar aerul era plin de fumul tămâiei și de liniște.

– Uite, stăm aici, îmi spuse Ana, trăgându-mă spre un loc liber lângă o familie pe care nu o cunoșteam. Am dat din cap, încercând să nu par prea îngrijorată că trebuia să stau singură, fără prietena mea. Am căutat-o în mulțime din instinct, dar fără succes.

Când m-am întors, l-am văzut pe el. Era acolo, lângă părinții săi, calm și liniștit, cu ochii lui întunecați care priveau spre altar. Nu mai știu cum mi-au fugit ochii spre el, dar nu i-am mai putut lua de acolo. Avea ceva în privirea aceea distantă și în liniștea lui, de parcă toată zarva din jur nici nu-l atinsese. În acel moment, timpul părea să încetinească. Nici măcar nu mai simțeam zgomotul din biserică, vocile preotului sau foșnetul oamenilor.

Sora mea mă privi curioasă.

– Ești bine? mi-a șoptit ea.

– Da, da... doar că... m-am pierdut cu gândurile, am răspuns eu, încercând să-mi revin.

La un moment dat, familia lui s-a mutat puțin, pentru că biserica se umpluse și alți oameni aveau nevoie de loc. În învălmășeala creată, m-am trezit chiar lângă el. L-am auzit respirând încet, iar căldura din biserică părea să fie deodată și mai puternică.

După câteva minute de liniște, el s-a uitat spre mine, cu un zâmbet ușor pe buze.

– Ești aici cu familia? m-a întrebat el.

– Da, cu sora mea, am răspuns, încercând să nu par prea stânjenită.

– Frumos aici, nu? Mereu îmi place să vin la slujba de Înviere, a continuat el.

– Da, e... specială, am spus, deși mintea mea era complet goală de orice alt gând decât că stăteam lângă el.

N-am mai vorbit mult pe moment, dar simțeam cum între noi se forma o conexiune subtilă, ca și cum prezența noastră acolo împreună avea un sens mai profund. Pe măsură ce slujba continua, mă surprindeam uitându-mă din ce în ce mai mult în direcția lui. Când am ieșit afară cu lumânările aprinse, am rămas împreună în apropierea bisericii, ca și cum ne-am fi căutat fără să știm exact de ce.

După câteva ore de rugăciuni și cântări, slujba s-a încheiat, iar oamenii începuseră să plece.

– A fost o seară frumoasă, nu? a spus el, când ne-am găsit amândoi la ieșire, fiecare cu lumânările încă arzând.

– Da, chiar neașteptată... Nu mă așteptam să stau lângă cineva pe care nu-l cunosc, dar a fost plăcut, am recunoscut eu.

– Eu sunt Bogdan, apropo, mi-a spus, oferindu-mi mâna.

– Iulia, am spus, zâmbind.

Ne-am despărțit zâmbind și cu o promisiune nerostită că aceasta nu va fi ultima noastră întâlnire. După ce noaptea a luat sfârșit și am ajuns acasă, nu puteam să nu mă gândesc la tot ce se întâmplase. Era un sentiment de entuziasm ciudat, de parcă o parte din mine simțea că ceva important tocmai începuse. Sora mea m-a privit curioasă când am intrat în cameră, cu un zâmbet pe buze.

– Ce e cu tine? Pari mai fericită decât când am plecat, mi-a spus, ridicând din sprânceană.

– Nimic... poate doar un început, am răspuns eu, aruncându-mă pe pat și lăsând noaptea să se încheie cu un gând nerostit despre Bogdan și întâlnirea noastră neașteptată.

______________________________________
Hei sper ca vă place primul capitol din această poveste. Ce credeți ca se va întâmpla în continuare?
714 cuvinte