Praf de stele

Capitolul 4

Nu a durat mai mult de o secundă până ca Damian să descalece într-o doară şi să se apropie iute de fata plină de sânge, care căzuse de pe cal într-un mod extrem de violent. Se apropie de ea, îi luă pulsul şi se uită apoi la cei care îl priveau îngroziţi de la câţiva metri:

- Nu respiră!

Primarul şi soţia sa descălecară şi ei şi veniră lângă Damian, care încerca s-o resusciteze. Raiza îi privea contrariată de pe cal, speriată la rândul ei, însă nu se încumeta să se apropie. Nu înţelegea de ce iubitul ei trebuia să fie atât de binevoitor cu o smintită care făcuse marea greşeală să călărească un cal atât de mare şi impulsiv. Ba mai mult, o cuprinse o stare de vomă şi îşi acoperi instinctiv gura cu palma transpirată.

Între timp, Leonard ajunse cu răsuflarea tăiată la locul unde zăcea Sara şi încremeni la vederea ei, care nu reacţiona în niciun fel la manevrele disperate ale lui Damian.

- E Sara Marcus, spuse Clara care deja nu-şi mai putea stăpâni lacrimile.

Damian era scăldat în şiroaie de transpiraţie, însă nu se opri. Era hotărât să-i salveze viaţa cu orice preţ. Însăşi viaţa lui atârna parcă de această fată şi ceva îi spunea că dacă nu va reuşi s-o readucă în simţiri va regreta până la sfârşitul zilelor. Leonard stătea pleoştit în genunchi, cu mâinile atârnate pe lângă corp şi privea în gol. "Am pierdut-o şi e numai vina mea", îşi spuse. Theodor îl încuraja pe Damian să continue, în pofida faptului că speranţele lui piereau una câte una.

- Las-o, Damian, nu mai ai ce să-i faci! strigă Raiza, infuriată peste măsură.

Trecură cincisprezece minute, iar Damian se afla în pragul disperării, înjurând şi icnind din răsputeri. Sara nu reacţiona, orice ar fi încercat. Cu un ultim efort, de care se agăţă ca de o ultimă scânteie de speranţă, îi apăsă pe piept atât de tare, încât tânăra tuşi dintr-odată, împroşcându-l cu sânge amestecat cu salivă.

- Oh, Dumnezeule, Îţi mulţumesc! strigă Damian cu ochii în lacrimi.

Toată lumea scoase un oftat de uşurare care s-ar fi putut auzi în tot orăşelul. El o strânse puternic la piept şi o eliberă din strânsoare abia când se auzi răguşitul lui Theodor:

- Suntem foarte fericiţi că domnişoara Marcus a revenit printre noi, dar cred că are nevoie de puţină odihnă acum.

Sara părea confuză şi se uită dezorientată la feţele celor patru persoane aplecate deasupra ei. Apoi îşi îndreptă privirea către salvatorul ei, care radia de fericire, deşi arăta intr-un mod deplorabil. Nu îl recunoscu pe moment din cauza şocului suferit, dar Clara o ajută să-şi reîmprospăteze memoria:

- Trebuie să-i fim recunoscători domnului Jacobsen care s-a luptat ca dumneata să traieşti chiar şi atunci când noi toţi credeam că nu mai există speranţe. E un tânăr deosebit!

Prin inima Sarei trecu un fior rece ca gheaţa şi îl recunoscu imediat: era el, cum nu îl mai văzuse niciodată, cald, îngrijorat pentru soarta ei. Îşi dădu seama că o ţine de mână şi n-o slăbeşte din ochi nici o clipă.

- Spune-mi că te simţi mai bine, îi spuse el blând.

Pentru câteva momente, ea avu senzaţia că erau singuri într-un univers numai al lor, ţinându-se de mână pentru o eternitate. Nu mai conta lovitura, persoanele din preajma lor; simţea cum se pierde în strălucirea ochilor lui umezi şi îi era teamă să nu se topească de fericire. Însă atunci cand a dat să-i răspundă, nu a mai fost în stare să articuleze nici un cuvânt. Căzătura o slăbise atât de mult, incât, înainte să-şi pardă din nou cunoştinţa, abia reuşi să îngaime un "Damian" fără noimă.