Praf de stele

Capitolul 5

Noaptea trecuse leneşă, ţinându-i treji pe Leo şi Carmen, care au trebuit să stea cu rândul de veghe la patul Sarei. Ea îşi reveni în cele din urmă, după o luptă crâncenă cu febra, însă era din ce în ce mai slăbită şi mai lipsită de culoare în obraji.

- Doamne, arată ca o stafie, şopti Carmen în timp ce lua micul dejun cu fiul său.

Leo era foarte afectat de toată situaţia, cuvintele Sarei rezonându-i în cap ca un gong iritant: „Damian, iubitule...".

- Leonard, eşti bine? Nu pari în apele tale, constată Carmen.

- Sunt bine, mamă, doar puţin obosit...

- Du-te şi odihneşte-te, voi avea eu grijă de ea.

Leo se ridică de la masă fără tragere de inimă, merse apoi în dormitorul unde se odihnea Sara şi o privi cu o durere sfâşietoare. Era atât de frumoasă scăldată în acea lumină a dimineţii şi învăluită în cearşafuri albe ca zăpada... Deşi paloarea din obraji era vizibilă, tânăra semăna cu un înger strălucitor, lansând în jurul ei săgeţi de lumină orbitoare. „ E dureros să ştii că fiinţa pe care o iubeşti nu va fi niciodată a ta", gândi Leo cu inima zdrobită de tristeţe.

În apartamentul prezidenţial plana o tensiune ascunsă. Raiza se aranja în oglinda uriaşă cu ramă argintie atârnată de unul dintre pereţii din baie. Încerca să-şi ascundă cearcănele odioase provocate de lacrimile care nu îi dăduseră pace toată noaptea şi care ameninţau să o năpădească din nou. Pentru prima oară îşi simţea în primejdie relaţia şi n-ar fi fost aşa dacă n-ar fi remarcat strălucirea din ochii lui Damian pe parcursul întregii zile de ieri. S-a declanşat ceva în sufletul lui de când i-a salvat viaţa nenorocitei ăleia, de când a îmbrăţişat-o cu atâta însufleţire, ştia asta. Of, dacă s-ar fi apropiat s-o examineze şi să se convingă de sluţenia ei... Acum ar fost lipsită de orice frământare care îi toca toate măruntaiele. Tânărul abia dacă schimbase două vorbe cu ea după întâmplarea din ziua precedentă, simţind-o distantă şi fără chef de vorbă. El se apropie de scaunul pe care era aşezată şi o cuprinse pe la spate cu mâinile, şoptindu-i dulce la ureche:

- De ce eşti supărată pe mine? El o sărută lung pe obraz.

Raiza îl respinse cu o expresie iritată:

- Lasă-mă să-mi termin machiajul!

- Are legătură cu ce s-a întâmplat ieri? insistă Damian.

Raiza îşi aşeză dermatograful pe măsuţa de toaletă şi apoi se întoarse brusc cu faţa spre iubitul său:

- Credeam că mă cunoşti, Damian, credeam că ştii că eu sunt genul de persoană care vrea totul, care nu se mulţumeşte cu mărunţişuri. Când te-am văzut ieri cu câtă ardoare luptai pentru viaţa amărâtei ăleia am simţit că iau foc. Nu te mai văzusem niciodată atât de tumultuos, atât de aprig, mai că aş fi vrut să fiu eu în locul ei şi să mă conving că pentru mine ai fi luptat cu şi mai multă înverşunare. De ce ai îmbrăţişat-o? De ce te uitai în felul ăla la ea? Era frumoasă? Cum rămâne cu concepţia ta despre sărăntoci?

Raiza îi înfipse unghiile extrem de lungi în braţe cu toată forţa şi se uită alarmată în ochii lui. Valul de întrebări îl copleşi şi se uită şi el perplex în ochii ei. Apoi ea îl sărută cu o voracitate de nedescris, mai să-l sufoce, îi cuprinse faţa în palme şi, în timp ce îl înăbuşea, murmura printre suspine:

- Spune-mi că mă iubeşti numai pe mine, că te gândeşti numai la mine...

Luat prin suprindere de reacţia neobişnuită a Raizei, Damian se smuci din braţele ei şi îi aruncă o privire înfuriată: