Casa Ororilor - Cea mai Ciudata Noapte de Halloween

#15

Am rămas nemişcat, aşa cum îmi sugerase Minotaurul, dar, spre uimirea (şi groaza) mea, au început să-şi miste aripile înainte şi înapoi, încet, dar rămânand nemişcati. Cred că doreau să se asigure că sunt viu.

În timp ce îşi mişcau aripile, s-au aşezat în forma unei sfere din păsări Phoenix, şi fiecărei păsări parcă i se înroşea culoarea cu fiecare bătaie a aripilor. Apoi au început să ardă, şi să ardă... şi să ardă... până ce n-am mai văzut nici o pasăre, doar sfere mari de foc care se amestecau cu alte sfere şi care acum formaseră o sferă gigantică! Acum sfera se îndrepta spre mine cu viteza luminii.

Chiar nu mai ştiam ce sa făc, mă gândeam ca ăsta e sfârşitul. Mi-am aşteptat moartea, eram mult prea obosit ca sa mai alerg, şi, oricum, mă prindeau, aşa că mi-am acceptat soarta.

Dar, exact atunci cand sfera se afla la mai putin de-un metru de mine, o gaura s-a format in ea, unele pasari iesind la iveala. Timpul mergea cu încetinitorul. Parcă doreau să mă ocolească. Da, chiar voiau. Doar că unele nu reuşiseră, şi au aterizat direct pe mine. Am căzut la pământ, scoţând un mic sunet de durere (mint, un MARE sunet de durere) pentru că din trei, două păsări îşi înfinseră ghearele în mine. Chiar că acum îmi doream pe alt tărâm, doar gheare peste tot pe dimensiunea asta.

După ce ne-am mai revenit cu toţii, m-am ridicat agitat şi-am privit în jurul meu. Mă înconjuraseră. Se apropiau din ce în ce mai mult de mine, privirile fiindu-le fixate la picioarele mele. Deja hainele îmi erau murdare şi jerpelite, iar unuia dintre pantofi mai că nu i se dezlipea o talpă. 

O păsăre - cea mai mare şi mai frumoasă dintre ele, a ridicat aripile pe lateral, făcându-le pe celelalte să se dea mai în spate. A început să ardă şi să se învârtă în spirală în jurul corpului meu. Prima dată erau mişcări lente şi încete, dar apoi a zburat din ce în ce mai rapid, că de abia mai vedeam ceva cu excepţia focului. Apoi, am avut o senzaţie de plutire, am închis ochii, pentru că era oarecum liniştitor, iar după ce i-am deschis mă aflam într-o bulă imensă de foc, auzind o voce:

Eu sunt cea care te-a adus aici, acel Phoenix. Mă numesc Evelyn, am vrut sa te atacăm doar pentru că nu te-am văzut de la brâu în jos. Credeam că eşti un centaur. După cum spune profeția, ai ajuns aici cu un motiv: să-i eliberezi pe toţi cei care au ajuns aici. Noi te vom ajuta să-i opreşti pe centauri şi să ajungi acasă, dar totodată să ne salvezi şi pe noi.

Focul a început sa dispară şi m-am trezit din nou în mijlocul păsărilor.

- Ce mai aşteptăm? am spus, după care am urcat pe Evelyn şi, surprinzător părea că nu simte nici o greutate.

Am zburat până pe gura vulcanului, unde am observat mulţi centauri. Mulţi... foarte mulţi... 

Alţii se duceau afară, prin intermediul unor deschizături bine ascunse ale vulcanului, bănuiesc că pentru a cerceta locurile şi a mă găsi. Şi omorî...

Am observat o altă deschizatură în vulcan, doar că era mai diferită. Avea un perete de lumină albastră-gălbuie în spatele ei. Era portalul, şi trebuia să ajung acolo cât mai repede. 

M-am apropiat tot mai tare, dornic să văd mai bine. Încă puţin, încă puţin... Şi am căzut de la altitudinea de cel puţin 100 de metri!

Acum chiar că nu mai aveam scăpare. Am început să ţip ca un descreirat, iar toţi şi-au ridicat privirile asupra mea. Păreau şocaţi, dar şi fericiţi că acel om prost, adică eu, s-a dat de gol singur.