Identitate vol. 1: Sclava

Prolog: O crimă cu sânge rece

Deși era încă devreme, lumina soarelui pătrundea prin fereastra deschisă, inundând dormitorul. Afară, în frumoasa grădină a conacului, păsărelele ciripeau vesele pe ramuri, anunțând o nouă zi minunată. Un vânticel ușor pătrundea în cameră, aducând un iz de primăvară proaspăt și răcoros. Simțind adierea fină pe pielea ei și pătrunzându-i printre pleoape lumina caldă și dulce a dimineții, tânăra ducesă se trezi. Căscă și se întinse, ca o pisică somnoroasă și, afundându-se mai bine în perna ei moale și pufoasă, rămase cu ochii în tavan, cutreierând încă prin lumile ei din vis. Oftă mulțumită. Era minunat să doarmă într-un pat cu baldachin dintr-un conac măreț. Era minunat să aibă servitoare gata să-i aducă tot ce are nevoie, era minunat să nu trebuiască să se trezească dimineața devreme sau să lucreze. Singurul dezavantaj era că trebuia să-l suporte pe bărbatul acela arogant cu care se căsătorise cu câțiva ani în urmă. Atunci crezuse că va fi distractiv să aibă un soț duce, care să-i facă toate voile, dar mai apoi a descoperit că e foarte plictisitor, cu atât mai mult cu cât bărbatul acela era cu douăzeci de ani mai în vârstă decât ea și mai și sforăia noaptea.

Fără grabă, ducesa dădu păturile la o parte și se ridică în capul oaselor. Lumina soarelui cădea pe cămașa ei de noapte, albă de dantelă, care contrasta cu pielea ei închisă la culoare și părul negru ca noaptea. Femeia își luă în picioare papucii ei de casă preferați, de culoare roz, și, dându-se jos din pat, se îndreptă spre fereastră. Trase perdelele, lăsând lumina să intre, mai puternică decât oricând și trase adânc aer în piept. Privi apoi peste umăr, spre bărbatul care încă mai dormea, pe partea lui de pat. Îi auzea respirația liniștită, punctată din când în când de sforăituri și îi vedea pieptul urcând și coborând. Ducesa zâmbi plină de cruzime, arătându-și dinții imaculați. Toți bărbații erau la fel: creduli și ușor de manipulat. Fiind o tânără frumoasă și, pe deasupra și foarte vicleană, îi fusese ușor să-l cucerească. În plus, își folosise arma ei letală: farmecul personal, căruia nici măcar ducele nu-i putea rezista. În mai puțin de o lună, o și ceruse în căsătorie. Femeia se strâmbă, plină de dispreț, amintindu-și zilele lungi în care îi făcuse ochi dulci. Își aminti prima dată când el îi spusese că o iubește și ea îi răspunsese că simte la fel. De parcă ar fi putut simți așa ceva pentru el ! Ea nici măcar nu știa ce e iubirea. Nu simțise niciodată așa ceva. Inima ei era împietrită, împietrită după suferințele îndelungate prin care trecuse, împietrită după tot ce avusese de îndurat. Cândva crezuse în oameni, dar asta fusese demult. Pe atunci nu era decât o fată cu capul în aer, o fată plină de vise și idei. Însă acestea îi fuseseră spulberate, nimicite fără milă. Trecuse mult timp până să înțeleagă adevărul, până să înțeleagă că nu există oameni  buni și drepți. Că nu există decât cei puternici și cei slabi.

În momentul în care realizase asta, lumea se schimbase în ochii ei. Devenise mai rece, mai întunecoasă. Însă asta nu mai conta, căci scăpase de durere, iar în locul ei rămăsese un gol adânc, abisal. În locul ei rămăsese lăcomia, acea lăcomie feroce care o transformase într-o panteră sălbatică cu sânge de șarpe. Și în tot acel timp, ea așteptase. Așteptase până când ducele căzuse în mrejele ei, iar atunci îl înhățase ca un păianjen și supsese totul din el: bogăția, puterea, fericirea și mai presus de toate, sufletul lui. Sufletul care ei îi lipsea, sufletul pe care i-l vânduse Diavolului cu mult timp în urmă. Câteodată se simțea goală pe dinăuntru, ca o frunză în vânt, a o nucă fără miez, prizonieră a propriei sale minți încâlcite, contradictorii și labirintice, cu colțurile ei întunecoase, plină de amintiri tulburi și voci îndepărtate, prizonieră a propriilor sale coșmaruri care o bântuiseră fără milă, făcând-o să se trezească țipând în miez de noapte. Avea impresia că înnebunea, că mintea ei era încet-încet acoperită de o pâclă deasă, care îi umbrea rațiunea, îi deforma percepția asupra lumii. Îi îngropa adânc, la mii și mii de kilometri depărtare ultimele urme alte unor sentimente precum bunătatea, mila și compasiunea. Încă lupta împotriva acelei pâcle, dar știa că nu va mai rezista mult. Iar în clipa în care va ceda, va fi doar o fiară fără conștiință, condusă de instincte primare.