Identitate vol. 1: Sclava

2. Ducesa Anemona

Femeia se aplecă și mai mult spre mine, iscodindu-mă. Privirea ei parcă mă ardea, trecând prin mine, încercând să mă citească. Mă fixă pentru un timp ce păru nesfârșit. Printr-un efort cumplit de voință, mi-am ridicat capul și i-am susținut privirea. Ea îmi zâmbi diabolic, iar în ochii ei întunecați apăru o strălucire aurie. Satisfacția de pe chipul ei era evidentă. Satisfacție pentru că reușise să mă umpluse de teroare. Însă apoi, brusc, în timp ce privea în ochii mei, expresia ei se schimbă. Pe fața ei am citit atunci uimire și confuzie. De parcă ar fi văzut ceva special în ochii mei. Își mușcă buza, gânditoare, concentrată în continuare asupra mea. Am văzut-o pălind și preț de o clipă, mi s-a părut că se teme de mine la fel de mult cum mă tem eu de ea. Însă totul dură doar o clipă, pentru că în clipa următoare, trăsăturile i se destineră, iar ea arboră din nou același surâs batjocoritor. Dar era mai mult decât atât. Era dușmănie. Ură. De parcă aș fi făcut ceva greșit. Am încercat să rămân fermă, dar n-am reușit. Era prea mult pentru mine. Dintr-un gest reflex, mi-am închis din nou ochii, nevrând să-i mai văd silueta amenințătoare aplecată deasupra mea și am rămas nemișcată. Îmi era atât de greu să stau liniștită când panica îmi cuprindea măruntaiele, când îmi doream să urlu și să mă zbat în încercarea de a-mi smulge mâinile din cătușele de fier. Ducesa păru să-și dea seama de starea mea, pentru că rosti, cu vocea din nou fermă și controlată:

--Deschide ochii, scumpo ! Promit că nu-ți fac nimic !

M-am trezit că, în ciuda faptului că nu vroiam să o fac, pleoapele mi se deschiseră aproape inconștient. Femeia avea cu siguranță un talent hipnotic.

--Bun. Acum ne putem înțelege și noi ca doi oameni, zise ea, aruncându-mi o pătură. Ține asta ! O să te apere de...privirile indecente. E un bărbat cu noi, știi ?

Nu am răspuns nimic. Dacă aș fi știut atunci ce este o masă de disecție, atunci exact așa aș fi descris felul în care mă simțeam acum.

--Văd că nu ești foarte vorbăreață, continuă femeia cu o expresie înțepată, învelindu-mă mai bine cu pătura, astfel ca aceasta să-mi acopere tot corpul. Să ții asta pe lângă tine când te voi duce acasă. Ești în costumul Evei, dacă înțelegi ce vreau să spun.

Evident că nu înțelegeam. Abia apărusem pe lume, de unde să știu ce este „costumul Evei"? Cu toate astea, am continuat să tac. Vroiam ca femeia aceea să plece odată și să mă lase în pace. Dar ea nu făcu asta. În schimb strigă:

--Felix ! Poți veni acum ! Am pus o pătură peste ea !

Am auzit zgomotul unor pași și în clipa următoare, un bărbat mi-a apărut în raza vizuală. Era la o vârstă mijlocie, având părul brunet, tuns periuță, o barbă neagră, deasă și o mustață stufoasă. Era gras, cu o burtă proeminentă și arăta ca un caltaboș vârât în salopeta de lucru strâmtă, veche și murdară, luată peste o cămașă în dungi, încheiată până la ultimul nasture. Arăta de parcă ar fi pe punctul de a plesni. Era lat în umeri, dar scund (îi ajungea femeii abia până la umăr), cu niște picioare scurte și groase ca niște trunchiuri de copaci vârâte într-o pereche de bocanci voluminoși. Omul mă inspectă și el, dar în locul privirii lacome a femeii, el avea o privire obosită și plictisită în timp ce stătea acolo, mormăind în barbă și molfăind o țigară. Avea un ochi albastru și unul verde și era puțin concie.

M-am uitat chiorâș la cei doi. Pe când eram în Locul Nenăscuților, auzisem că fiecare persoană, atunci când se naște, are doi părinți, o mamă și un tată care o cresc și o învață lucruri despre lumea în care trăiește. Oare cei doi sunt părinții mei ? Pentru că dacă este așa, formează un cuplu foarte ciudat. La asta mă gândeam, atunci când bărbatul sparse tăcerea, cu o voce groasă și răsunătoare: