Identitate vol. 1: Sclava

5. Primul antrenament

În momentul în care am intrat, toți ochii se ațintiră asupra mea. Am înghițit în sec, iar între noi se lăsă o tăcere stânjenitoare. În cele din urmă, le-am făcut un semn timid cu mâna.

--Bună !, le-am spus. Eu sunt Mona. Încântată de cunoștință.

Ele începură să șușotească, să se foiască. Și, printre cuvintele rostite, am auzit și „clonă nouă". Pentru a mia oară, mă întrebam cine sunt și cum de ajunsesem oare într-un asemenea loc ciudat. Am reușit să întreb:

--Ane, Emona, cine sunt ele ?

--Sunt celelalte clone ale ducesei, desigur, răspunse una din ele.

--Dar...dar ce înseamnă asta ?, am murmurat eu. Ce sunt clonele ? Pe bune acum, abia m-am născut.

--Vino cu noi, Mona. Cred că trebuie să primești niște explicații, îmi spuse una din însoțitoarele mele.

Ieși din cameră, împreună cu tovarășa ei și îmi făcu semn s-o urmez. Ajunse înapoi pe coridorul întunecat, am observat pentru prima dată o ramificație despre a cărei existență nu știusem: un cot secundar. Am luat-o pe acolo, unde Ane și Emona deschiseră o altă ușă. M-am trezit într-o cameră mai mică, cu două paturi unul lângă altul. Camera era veche și prăfuită și cealaltă, dar aici exista măcar o sobă.

--Uite, îmi ziseră ele. Aceasta e camera voastră.

--Dar voi nu ar trebui să locuiți cu ele ?, le-am întrebat.

--Ar fi trebuit, îmi răspunse una. Dar fiindcă suntem speciale, ducesa ne-a dat această cameră. Nu știu exact despre ce este vorba. Câteodată am impresia că, într-un fel, ducesa se teme de noi. Ne tratează altfel decât pe celelalte.

Am tăcut, amintindu-mi felul în care se comportase femeia atunci când apărusem. Mi-am amintit sclipirea ciudată din ochii ei. Mi-am amintit felul în care mă examinase. Și m-am întrebat dacă nu cumva eu...

--Ba da, Mona. Cred că și tu ești ca noi, spuse aceeași fată, parcă citindu-mi gândurile. Eu și Emona suntem mai vechi aici decât celelalte și știm să ne dăm seama când întâlnim pe cineva special. Și simt că ești așa.

--Dar în ce fel ?, le-am întrebat.

--Nu știu, îmi răspunse. Probabil că e doar un sentiment. Vezi tu, adevărul e că ăsta e un lucru foarte ciudat la clone: să fii special. Clonele nu au identitate. Clonele sunt menite să fie sclave pe vecie. Clonele sunt doar niște copii jalnice ale stăpânului lor. În acest loc, toți oamenii mai înstăriți au clone. Însă ducesa, care este stăpânitoarea lumii, le are pe cele mai multe. Zeci și zeci, gata să-i îndeplinească poruncile. Noi nu ne naștem, noi suntem create. Create cu ajutorul clonatorului lui Felix. Noi nu ar trebui să avem personalitate. Și majoritatea nici nu au, sunt doar ca niște zombie. Dar există cei ca noi, cei care au ceva în plus. Cred că de-asta se teme ducesa de noi. Pentru că noi nu ne poate controla la fel ca pe celelalte. Și, deși ne-a spus că ne-a dat această cameră pentru că suntem cele mai de încredere clone ale ei, știm adevărul. De fapt, vrea doar să ne poată supraveghea.

Am tăcut o vreme, apoi am întrebat nesigură:

--Ăăă...oare și eu sunt o clonă ?

Cele două fete își aruncară priviri mirate:

--Nu despre asta vorbeam de jumătate de oră ?!

--Ba da, am zis, rușinată. Dar vroiam să știu...și eu arăt așa ?

--Convinge-te singură, îmi zise fata cea mai apropiată de mine, înmânându-mi o oglinjoară mică, ciobită.

Am apucat-o cu mâini tremurânde și m-am uitat în ea. Abia m-am abținut să nu țip. Cumva, sperasem să nu fie adevărat. Speram să cred că ceea ce mi se spunea erau doar minciuni. Dar era adevărat. Aveam fața ducesei Anemona. Pentru mine, nimic n-ar fi putut fi mai îngrozitor.