Urmărită de un demon

Double sides. Începutul.

"This life's not easy, I'm not made out of steel
Don't forget that I'm human, don't forget that I'm real
You act like you know me, but you never will"

Nu știi niciodată ce te așteaptă. Viaţa îţi poate da, dar cea mai importantă parte e că aceasta îţi poate și lua tot ce ţi-ai dorit vreodată. Ea nu pune întrebări. E ca o statuie. Mută. Iar pe chipul ei se vede clar sculptată suferinţa, bucuria, deznădejdea, entuziasmul, tot. Acest tot reprezintă fiecare sentiment ascuns în adâncurile trupului nostru fragil, care poate ceda în orice moment, lăsându-i loc vidului, morţii.
Te întrebi vreodată de ce doar ţie ţi se întâmplă unele lucruri? Unii spun că așa ţi-a fost destinat, dar oare crezi tu că un spirit, un lucru imaterial, o creatură ectoplasmatică poate face asta? Ţine El cont de fiecare dintre noi?...Nu știu...Ce știu e că totul se întâmplă cu un motiv.
Toate aceste întrebări și multe altele îmi alergau prin gând ca un șir de imagini ce se derulau încontinuu.
S-au oprit. Deschid ochii și mă regăsesc în aceeași cameră cu pereţii stacojii, decorată cu mobilă de jur-împrejur, și un tablou ce-l înfăţișa pe el.
Mă uit spre geam. Prin perdeaua trasă se vedeau câteva raze de soare ce încercau să-și facă loc printr-o mică crăpătură.
Îmi mut privirea spre bucata dreptunghiulară de hârtie pe care o ţineam de ceva vreme în mână, clipind des, în timp ce mai citeam a nu știu câta oară numele înscrise cu cerneală de proastă calitate.
Deși aveam ochii umezi și buzele-mi ardeau după un strop de apă, reușesc să-mi ridic colţurile gurii într-un surâs inocent, totuși cu o alură demonică.
Îmi dădusem seama că acea hârtie nu mai conta, ba chiar puteam s-o rup pe loc, dar știam că nu pot, de ea depindea întreaga mea viaţă.
De la un timp, simt un gol în piept, și sentimente de nesiguranţă îmi invadează fiecare cotlon al minţii, șoptindu-mi vorbe pe care nu le puteam descifra nici eu.
Știam că trebuie să fac ceva, să găsesc un mod de scăpare. Voiam cu orice preț să nu-i mai aud vocea ce scârţâia în capul meu de fiecare dată când eram în faţa unei decizii, ochii ageri și vicleni, care nu conteneau să mă urmărească, și mai ales palma, cea care-mi lăsa de multe ori urme, de fiecare dată când îmi atingea pielea, ce tremura ușor doar la gestul ridicării ei în aer.
Până acum, am căutat numeroase soluţii de scăpare. Încercasem, cu ezitare, chiar și ultima soluţie. În cele din urmă, după o lungă perioadă de gândire și ajutor din partea unor prieteni...da, prieteni, pentru că doar un adevărat prieten ţi-e alături, indiferent prin ce trece și el la acel moment, cel care-ţi oferă timpul lui pe tavă, și umărul, pe care să plângi liniștit; am decis să mai rezist.
Voiam să-mi creez un viitor, doar al meu, iar restul să rămână în umbra trecutului, împreună cu el.
Mai aveam doar un an, așa că munceam din greu pentru o viaţă nouă, nu conta peste câţi și câte trebuia să trec pentru a-mi îndeplini scopurile.