Urmărită de un demon

Memories (2)

"There's some people in your life for a short season of time and
It's almost better that you bury the memories of them because you've already moved on
And holding on to it just don't make no sense"

La aceeași vârstă, începusem încet-încet să-mi îndrept atenţia spre cunoaștere. Fiecare particulă era interesată de diverse lucruri cuprinse în mediul înconjurător, dorea să absoarbă cât mai multe cunoștințe. Seara, în lipsa unei ocupaţii, mă uitam plictisită la filmele pe care le vizionau părinții mei, întrucât nu înţelegeam nimic. Pe lângă faptul că vorbeau o limbă neexplorată și necunoscută încă de mintea nedezvoltată a mea, eram necăjită și de faptul că nu puteam să descifrez micile hieroglife ce apăreau și dispăreau pe ecranul obscur, de fiecare dată când vreun personaj vorbea.
Vrând să cunosc și eu semnificaţia lor, fiind supărată și invidioasă pe toţi cei care pot să le citească și să le înţeleagă, am întrebat-o pe mama dacă poate să-mi dezvăluie tot ceea ce ţinea de acestea. Zâmbind, mândră, m-a luat de-o parte și a început să explice cu blândeţe și răbdare fiecare hieroglifă în parte. Eram atât de încântată, în sfârșit puteam să știu ce-și spuneau personajele din micul ecran, puteam cunoaște chiar lumea.
În decurs de un an, am încercat și am reușit să-mi perfecţionez cunoștinţele în materie de litere. Le știam pe toate, și începusem să despart în silabe și să formez cuvinte pe caieţelul meu, cel cumpărat cu mult drag de mama.
Într-o seară, fiind entuziasmată de reușita mea, am vrut să-i arăt lui ce pot să fac. M-am așezat pe un scăunel în faţa televizorului și am început să pronunţ cu voce tare fiecare cuvânt. Încă nu eram capabilă să citesc întreaga replică, deoarece dispărea, fiind înlocuită cu alta. I-am atras atenţia imediat, iar acesta și-a îndreptat imediat privirea arzătoare spre micuţul meu trup.

  -Ce faci? mă întrebă pe un ton aspru.
  -Uite ce am învățat! îi răspund eu.
  -Mai bine taci. Putem să citim și singuri, spuse scurt.

Mi-am îndreptat privirea spre degete, încercând să mă joc cu ele, fără a mai scoate vreun sunet.
Vremea trecea, între timp fratele meu creștea, iar eu începusem să merg la școală. Plăcerea "micului diavol", încă de când începuse să vorbească, era să dea vina pe mine. Dacă nimeream, din prost noroc, să fiu lângă el dacă făcea vreo poznă, sau cădea, întotdeauna vina cădea asupra mea. Replica cea mai des folosită de el era "E vina ei!"
Dar dacă era singur și se întâmpla ceva, se ridica și mergea mai departe. Fără plânsete, ţipete sau alergat în disperare la părinţi, doar din plăcerea de a-l vedea pe altul cum este certat.
Nu mă deranja să fiu certată, eram obișnuită cu asta. Dar, pe lângă faptul că eram certată, el îmi "picta" întotdeauna corpul cu pete violet, albastre, câteodată și roșii.
Durerea trupească trece, dar cine putea să-mi șteargă rănile din suflet? Eu mi le alinam cum știam mai bine și încercam să nu-mi manifest sentimentele în faţa nimănui. Fugeam în curtea din spatele casei. Acolo găseam liniște. Ţipam în înteriorul meu, iar în exterior durerea se manifesta prin lacrimi.
Lacrimile sunt concepute în inimă, se nasc în ochi, trăiesc pe obraji și se sting absorbite de buzele noastre fierbinţi.