Urmărită de un demon

Friends or Enemies?

"It was fun playin' with knives
Until a blade
Stuck in the left side of my chest
Surprise"

În primele săptămâni nu ieșisem afară aproape deloc. Nu cunoșteam pe nimeni, deci eram foarte reticentă când venea vorba despre noi "prieteni". Consideram că nu mai aveam nevoie de niciunul, având în vedere faptul că aveam 4 prietene, în același timp și colege cu care mă înţelegeam minunat. Partea rea era că fiecare dintre ele avea câte un prieten într-o clasă diferită, exceptându-mă, desigur, pe mine.
Într-o zi, ele hotărâseră să "mă scoată în lume, deoarece stăteam prea mult în clasă și credeau că o să prind rădăcini". Așadar, în pauza mare, cea de 20 de minute, ieșisem afară în curte. Tot ce vedeam era o mulţime de copii ce ţipau, râdeau și...pur și simplu, se distrau în compania prietenilor lor și a apropiaţilor.
Una din prietenele mele mă luase de mână și mă conduse spre un grup de copii cu un an mai mare decât noi.

  -Te rog, nu! Nu vreau să mă bag în seamă cu ei! îi spusesem eu, indignată.
  -Stai liniștită, n-o să te mănânce. Sunt copii ca noi, îmi șoptise în timp ce ne apropiam de grup.

Prietena mea mă conduse până în mijlocul grupului, așezându-mă lângă un băiat. Am zâmbit ușor, iar colega mea m-a prezentat fiecărui copil din acel grup, deoarece aceștia erau curioși, neputând înţelege ce caut acolo.

  -E colega mea de clasă, le spuse ea zâmbind.
  -Ăm...da, salut, zâmbisem și eu.

Aproape toţi mă salutaseră, fiind încântaţi de prezenţa mea, cu excepția băiatului de lângă mine. Am tras o scurtă privire și am observat că era...chiar prietenul meu, cel cu care încetasem să vorbesc.
Mi-am întors capul spre el și i-am zâmbit, dar în zadar, el și-a întors capul în cealaltă parte și a început să vorbească cu băiatul de lângă el.
Imediat, am plecat capul și m-am scuzat. Am plecat imediat în clasă. În acea zi, nu mai ieșisem deloc.
Trebuia să scap. Nu voiam să mă vadă slabă și vulnerabilă. În special prietenele mele, care puteau folosi oricând această "armă" împotriva mea. El era singura mea slăbiciune. Cu timpul, învăţasem să rezist împotriva ei, sufocând-o treptat. Dar o mică părticică a rămas intactă, rezistând cu succes încercărilor mele.
A doua zi, la insistențele prietenelor mele, am ieșit iar. În timp ce ne apropiam de grupul nostru...da, era al nostru acum, în sfârșit reușisem să mă integrez și eu în el; l-am observat pe el. Nu mai era cu același băiat cu care-și ocupa timpul doar ca să nu dea ochii cu mine, ci în compania lui se afla o fată. Era mai înaltă cu puţin decât el. Avea ochi albaștrii, strălucitori, ce nu păleau niciodată, în comparaţie cu ai mei. Părul ei blond era împletit în două codiţe, mângâiate de razele blânde ale soarelui, iar pielea ei era măslinie și fină.
Zâmbeam uitându-mă la ei cum râd, se iau în brațe, își șoptesc cuvinte pe care doar ei le puteau înţelege, și gesturile gentile dintre ei, care puteau face geloasă o lume întreagă. Dar ce știau ei, erau niște copii. Nu. Nu erau. Din punctul meu de vedere, în privirea lor se zăreau sentimente profunde, ce nu se destramă la prima adiere de vânt, la primul obstacol.
Încercam să vorbesc cu el, să-l lămuresc că din vina lui nu am fost capabilă să-i adresez vreun cuvânt, dar toate eforturile mele erau înlocuite de imaginea ei. Persoana ei era pretutindeni. Tot ce puteam face era să privesc și să zâmbesc. Nu-mi puteam arăta slăbiciunea, indiferent ce ar face. În loc să-mi spun "o să fie bine", tot ce-mi trecea prin gând era "din cauza ta s-a destrămat totul"...