Urmărită de un demon

Selfish Christmas

"Well, nothing's gonna hurt me with my eyes shut
I can see through them
I am drawing pictures I'm evading
I will not use them
Again"

Trecuse încă un an. Încă o etapă a vieţii mele se încheiase cu bine. Pot să spun că am trecut peste întâmplarea cu prietenul meu. Plecase la altă școală, lăsându-mă în urmă, singură printre hiene. Nu mai vorbisem cu el de ceva timp, și-mi era dor de felul lui de a fi, altruismul său și surâsul care-mi reda speranţa și mă făcea să mă simt importantă. Era diferit de ceilalți copii. Spre deosebire de ei, el mereu încerca să umple lumea înconjurătoare de zâmbete și pozitivism.
Între timp, eu mă gândeam la vacanţa de Crăciun ce se apropia cu pași repezi, și realizez că și serbarea pe care o organizase doamna învățătoare cu mult drag și mult sacrificiu urma să aibă loc.
Trebuia să joc rolul unui înger. Eram așa entuziasmată, învăţasem poeziile pe de rost, pentru că voiam să o mulţumesc pe doamna învățătoare. Mă bucur când văd fericirea pe chipul oamenilor, și știu că aceasta se datorează mie. Întotdeauna încercam să-i ajut pe toţi, chiar dacă tot ce primeam în schimb era un "mulţumesc" și în rest doar cuvinte denigrante. Normal că vorbeau pe la spatele meu. Știam ce gândește fiecare în parte, și ce părere are despre felul meu de a fi, și despre mintea mea sclipitoare, care devenea pe zi ce trece tot mai evidentă.
Cu o zi înainte de serbare, aflasem că o să fim filmaţi de o televiziune locală. Un val de emoție îmi cuprinse trupul, care începuse să tremure, iar gândul că s-ar putea s-o dau în bară îmi trecea mai mereu prin minte.
Mă pregătisem foarte bine, astfel aveam siguranţa că nimic rău nu avea să se întâmple. În plus, știam că el s-ar putea să fie acolo, așa că trebuia să fiu sigură pe mine și să-i arăt de ce sunt capabilă.
În ziua serbării, mă îmbrăcasem într-o rochiţă albă, îmi pusesem în jurul capului beteală argintie și-mi confecţionasem niște aripi, iar mâinile îmi erau acoperite de niște mănuși albe din dantelă. Eram gata.
Mai erau doar câteva minute înainte de serbare. Mă uitam mai tot timpul pe geamul micuţ și plin de praf, datorită neglijenţei îngrijitoarei, să văd dacă vine. Dezamăgirea a venit când doamna învățătoare a primit un apel de la el. Îi spusese că nu mai poate ajunge datorită unei probleme. Eram complet demoralizată. Voiam să mă vadă, să-mi vadă evoluţia.
Nu mai aveam timp. Doamna învățătoare ne anunţase să ne aranjăm pentru că în câteva momente va începe filmarea. Toată lumea se descurcase excelent, cu mici greșeli.
Când a venit rândul meu, am făcut un pas în faţă și am privit camera de filmat. Imediat, am lăsat capul în jos și am încercat să-mi opresc lacrimile ce voiau să iasă la suprafață. Cu vocea tremurândă și ochii umezi am reușit să o spun pe toată până la urmă. Simţeam presiunea ce era centrată asupra mea, și privirea celorlaltor părinţi, care mă compătimeau, în același timp dispreţuindu-mă.
Îi priveam pe fiecare, analizându-le expresia feţei. Îmi dădusem seama că erau mândri de copii lor. Le-am zâmbit, în timp ce începusem să cânt colinda dată de învăţătoare, sperând că vor uita ce s-a întâmplat cu câteva minute în urmă. La sfârșitul serbării, toţi primisem cadouri, dar eu nu-l voiam, mă dezamăgisem pe mine prin faptul că el m-a dezamăgit la rândul său. Viaţa e plină de dezamăgiri, indiferent cât ai încerca să le eviţi. Mereu au fost, sunt și vor fi. Trebuie să fii pregătit pentru fiecare, având mai multe șanse de reușită acceptând și trecând peste ele.