Urmărită de un demon

First love

"When we tried it, we were a fire with no smoke
Rags to riches but I'm addicted to being broken
Take my breath away, you know I'm bound to choke
When I close my eyes I still see your ghost

So what do I do now?
I don't keep love around"

Anii treceau...chiar mai repede decât un tren ce se îndrepta spre destinaţia stabilită. Eu creșteam, și realizam din ce în ce mai multe lucruri. Mă uitam la ceilalţi copii și mă întrebam de ce nu pot fi ca ei. De ce nu sunt și eu populară? De ce nu sunt băgată în seamă?
În schimb, aveam o singură prietenă, ce îmi era și vecină. Eram ca niște surori, ne spuneam totul, împărţeam în mod egal orice aveam și niciodată nu ne certam.
La școală, situaţia era diferită. Acolo nu era ea. La acel moment învăța la altă școală. Eram singură, cu excepția unui singur băiat ce se băga mereu în seamă cu mine și încerca să mă înveselească de fiecare dată când nu eram în apele mele.
Era 8 Martie. Îl așteptam pe el, singură, în holul rece și sinistru, pe care erau afișate mici tablouri cu foști elevi ce studiaseră până acum acolo. Ramele păreau destul de vechi, având în vedere că și școala era construită încă de pe vremea părinţilor mei.
La un moment dat, mă uit în direcţia ușii și-l văd. Era prietenul meu. Așa îl consideram.

-Hei, îmi spuse în timp ce se îndrepta cu pași mărunți spre mine.
-Hei, îi răspunsem eu, zâmbind.
-Uite, am ceva pentru tine, surâse el.

M-am uitat mai bine la el și am observat că ţinea o mână la spate. Făcusem ochii mari, apoi mă încruntasem ușor.

-Ce e? întreb eu curioasă.
-E...

Roșise tot la faţă. Eu mă uitam nedumerită la el, neștiind ce vrea. Îmi zâmbește și-mi întinde mâna pe care o ţinea la spate. În ea ţinea o floare. Mi-a dat-o și a plecat, salutându-mă.
Când venise el, mă întrebă de unde o am. I-am povestit tot, iar el mi-a spus să nu mă mai apropii vreodată de prietenul meu. Dar nu puteam.
A doua zi, i-am mulțumit pentru floare și l-am întrebat pentru ce era. Nu făcusem absolut nimic să o merit. Mi-a zâmbit blând și mi-a spus că sunt diferită de fiecare fată din școală, și că ar vrea să fim mai mult decât doi amici.
În sinea mea, îmi repetam: "A zis să nu mă mai apropii de el. Ar trebui să îl ascult." Totuși, indiferent ce mi-ar spune el, nu însemna nimic pentru mine. Așadar, am acceptat.
În mai puțin de o oră, toată lumea aflase. Eu, ca de obicei, eram retrasă într-un colţ. Nu din cauză că eram antisocială, ci din cauza comentariilor răutăcioase din partea altor copii, ce nu conteneau să judece, în ciuda minţii lor mediocre.
Desigur, era imposibil ca el să nu afle. Odată întoarsă acasă, mă luă de-o parte și-mi spuse:

-Îţi mai amintești ce am spus?
-Da.. oftasem eu.
-Și? ridicase o sprânceană și mă privi dispreţuitor.
-Promit să nu mai vorbesc cu el, niciodată, îi șoptisem.

Următoarea zi, îl evitasem. Așa făcusem și-n zilele următoare. Mă simțeam groaznic. Știam cum e să fii singură, să fii izolată, să strigi după ajutor și nimeni să nu te audă. Să fii doar tu, închis în globul tău de cristal, văzând ce se întâmplă în jurul tău și neputând să faci absolut nimic. Se supărase pe mine, și de atunci, nu îmi mai adresase niciun cuvânt.
Mă uram, îl uram pe el pentru ceea ce mi-a făcut. Tot timpul mă întrebam dacă trebuie să-mi cer scuze pentru monstrul care am devenit, dar după îmi aduc aminte că nimeni nu și-a cerut scuze pentru că m-a făcut în felul ăsta.