Urmărită de un demon

Wasted

"They said that time's supposed to heal ya
But I ain't done much healing"

Precum o pasăre în zbor, așa trecea și timpul. Mai mereu mă regăseam în melodiile pe care le ascultam ori de câte ori aveam puțin timp liber. Găsisem refugiu în ritmul, versurile și persoanele ce-și exprimau sentimentele prin intermediul muzicii. La acel moment, nu prea știam eu ce e în trend, ce e nou, ce hit-uri se mai lansau pe zi ce trecea. Încercam să învăţ versurile, doar prin ascultarea repetată a acestora. Și, spre uimirea mea, reușeam. Dar după câteva încercări considerabile, desigur.
În același timp, mă preocupau diferite activități, ce mă reţineau din a mă mai gândi la el și pretenţiile lui. Începusem să cânt din ce în ce mai mult, sperând că aceasta mă va scăpa de problemele zilnice, și că voi găsi o portiţă de scăpare din realitatea cotidiană. Voiam să mă scufund în visurile mele, să nu mai fiu nevoită să fiu pusă faţă în faţă cu un nou obstacol.
Din păcate, nu reușeam. Vocea lui îmi răsuna clar în minte și siguranţa îmi era înlocuită cu frică. Mă temeam să greșesc și să reîncep "ședinţele". Mă ţinea ore în șir, până-și termina "discursul". Eram sătulă. Nu mai voiam să ascult. Mergeam în cameră și începeam să cânt.
Ce mă fermeca cel mai mult era felul cum reușeam câteodată să așez cuvintele într-o anumită ordine, făcând versuri, strofe. Prima mea poezie a fost dedicată mamei. Fusese așa de fericită, încât mă strânsese în brațe și-mi sărutase fruntea părintește.

-Prostii, se auzise vocea lui din sufragerie. Momentan singura ei ocupaţie va fi școala. Ah, și...oprește-o din a mai cânta prostiile alea. Nu învaţă nimic din ele, adăugase el.

Îmi strânsesem degetele în pumn și am făcut cale întoarsă, fugind în camera mea. De atunci, mă oprisem din a mai compune, dar apetitul pentru muzică îmi era alimentat de fiecare piesă ce se derula pe micul ecran. Chiar dacă încetasem să cânt, nu m-am oprit din a asculta-o pe fiecare în parte.

La școală, lucrurile o luaseră complet razna. Eu nu ieșeam din nou din clasă, și uram să-mi petrec timpul cu grupul nostru. Prietenele mele încercau din răsputeri să afle ce s-a întâmplat cu mine. Întrebaseră fiecare persoană din grupul nostru dacă-mi spusese ceva greșit, făcându-mă să mă supăr, dar indiferent pe cine întrebau, toţi răspundeau negativ.
În sfârșit ajunseseră și la dragul meu prieten din școala primară. De data asta le urmasem și eu, fiind uimită de ambiţia și puterea lor de convingere, dar mai ales voiam să văd până unde ajung cu interogatoriul ăsta.
Una dintre ele mă luase de mână și mă dusese exact la locul unde stătea el de obicei, cu noua lui "achiziție".

-Hei tu, spuse ea.
-Eu? întrebase el nedumerit.
-Nu, mama, îi răspunse ea, întorcându-și ochii peste cap.
-Mhm, hai, zi repede ce vrei, îi spuse scurt, uitându-se disprețuitor la mine.
-I-ai zis cumva ceva care să o supere? îl întrebă, arătând înspre mine.
-Din câte-mi amintesc, ea mi-a făcut exact invers acum doi ani, îi răspunse, strâmbând ușor din nas.
-Ce? La ce te referi? întrebă ea cu curiozitate.
-Credeam că ţi-a povestit, surâse el.

Făcusem ochii mari și mă încruntasem la el. "Serios?!" îmi spusesem în gând și-mi întorsesem ochii peste cap.

-Ce să-mi povestească? ridicase o sprânceană și-și întorsese privirea spre mine.
-Vrei să-i spun eu? se proptise în faţa mea și-mi apucase bărbia cu două degete.

"Ugh, nu începe, nu, te rog, nu vreau să-i spun, nu pot" îmi repetam în gând. Îi apucasem mâna și i-o îndepărtasem ușor, uitându-mă la el.

-Nu, nu vreau să-i spui tu, îi răspunsem.
-Așa credeam și eu, păpușă, îmi spuse rânjind.

"Pă...ce? Tocmai mi-a zis păpușă?! Nu e el, nu e același băiat pe care-l cunoscusem acum ceva timp" îmi spusesem în gând.

-Te-ai schimbat...îi șoptisem.
-Eu? izbucnise în râs.

Dau din cap afirmativ și mă întorc cu spatele la el. Nu mai voiam să-l văd. Mă întrebam dacă era vina mea. Era posibil...l-am dezamăgit. N-a uitat. Nici nu avea cum să uite...l-am părăsit dintr-o dată, fără să dau vreo explicaţie pentru ce am făcut.

-Succes, îmi șoptise la ureche, mergând în drum spre clasă.

În acel moment, tot ce voiam era să tacă. Puteam în orice clipă să-mi ies din fire și să-i închid gura. Dar alesesem să tac și să nu acţionez, pentru că s-ar putea să înrăutăţesc situaţia. Colega mea mă bătea mai mereu la cap să-i spun ce se întâmplase, dar alegeam să-i arunc un "nimic" în faţă și să o ignor. Nu mai voiam să deschid acel subiect. Știam că timpul avea să treacă, el o să plece și eu o să fiu din nou singură, cum mă obișnuisem.