Urmărită de un demon

Memories (1)

"Let's write our story
And let's sing a song
Let's hang our pictures on the wall
All these precious moments
That we carved in stone
Are only memories after all"

Îmi amintesc cu durere de copilărie. Aveam și momente frumoase, nu pot nega, dar cel mai tare m-au afectat restul, cele care-mi rămân și acum în inimă, legate precum niște artere. Știam că mereu vor rămâne acolo, chiar dacă încercam să uit de ele, să le rup. Dacă făceam asta, nu eram cine sunt acum.
Prin intermediul lui și a acestor amintiri, am învățat să fiu un om mai bun, mai puternic, un adevărat învingător. Nimeni nu-ţi poate dicta cum să fii, ci datorită experienţei, întâmplărilor și acţiunilor săvârșite, îţi modelezi atât mentalitatea, cât și comportamentul.
Pentru a da piept cu viaţa, trebuie să încerci, și să reușești să depășești obstacolele așezate special în calea desăvârșirii tale.
Întotdeauna amintește-ţi că poate fi și mai rău.
Prima mea amintire, totodată și primul meu obstacol, s-a ivit la vârsta de 4 ani. Odată cu venirea pe lume a "micului diavol", fratele meu, situaţia s-a modificat radical. Atenţia era centrată mereu asupra nevoilor și cerinţelor lui. Nu mă plângeam că nu mai primeam aceeași atenţie cu care fusesem obișnuită, ci de faptul că, din acel moment eram înlăturată din viaţa "noastră" familială.
Îmi amintesc de ziua în care trebuia să am grijă de dragul meu frăţior, pentru că mama mea avea multă treabă pe cap, nemaiputând să ne poarte de grijă. Îl pusese în cărucior, și-l acoperise cu coviltirul, spunându-mi să-l legăn ușor.

-Draga mea, ai grijă de frăţiorul tău, am puţină treabă, spuse ea în timp ce pleca.
-Da, mami, îi răspund eu confuză.

Începusem să legăn ușor căruciorul, uitându-mă la expresia feței lui, ce devenea din ce în ce mai liniștită pe măsură ce-l legănam.
La un moment dat, obosisem, dând drumul căruciorului, ce s-a răsturnat pe-o parte. Panicată, am început să strig după mama, în timp ce două lacrimi mi se prelingeau pe faţă.

-Mami, mami, strig eu.

Auzindu-mă, mama lăsase mâncarea ce ne-o pregătea pe foc și venise să vadă ce se întâmplă.

-Ce e? spuse ea, în timp ce se uita speriată la mine.
-Mami..., șoptisem eu, arătându-i cu nedumerire căruciorul.

A luat repede copilul ce căzuse pe coviltirul căruciorului; din fericire nu păţise nimic, și-mi adresase două vorbe. N-am mai înţeles nimic, eram foarte speriată, gândindu-mă că am făcut ceva foarte rău, nedemn de iertat.
În faţa lui, nu puteam scoate niciun sunet. Știam că eram vinovată pentru ceea ce am făcut. Și până la urmă, cine lasă doi copii, singuri, nesupravegheaţi? Îmi părea rău pentru fapta făcută, și indiferent ce avea să se întâmple, eram dispusă să-mi asum responsabilitatea pentru ea.
Abia atunci îmi dădusem seama că a greși este ușor, dar a-ţi asuma responsabilitatea pentru fapta făcută este cel mai greu, pentru că ţi-e frică de consecinţe. Poţi pur și simplu să spui că nu s-a întâmplat nimic, și să treci peste, sau să recunoști că ai greșit și să înveţi din acea greșeală. Pentru că a greși este omenește.