Brothers

6.

Când văzu... un corp uman pe podea. Alergă spre locul respectiv, fiind urmată îndeaproape de fratele ei. Se așeză în genunchi lângă corpul ce zăcea în propria baltă de sânge și simți cum lumea i se prăbușește, când îl recunoscu pe băiatul din fața ei. Îl recunoscu după părul albastru, pentru care ea era vinovată, după chipul lui plin de sânge roșu și întunecat, în acel moment, acel lichid roșiatic făcându-l pe el să fie de nerecunoscut, iar pe ea să plângă cu lacrimi amare.

Era fratele ei, James Sirius Potter, pe care îl păcălea mereu, făcea glume pe seama lui și îl folosea ca ţintă a farselor ei, dar pe care totuși, îl iubea. Îi șterse fața cu mâinile, sângele rămânând pe degetele sale albe ca laptele. Îi luă mâna, o mângâie ușor și îi verifică pulsul, care era slab, dar era acolo. Apoi, se întoarse spre Albus ca să-l roage să o ajute să îl care pe James până în Aripa Spitalului, dar renunţă când văzu că acesta era în picioare lângă ea, stând nemișcat, aproape încremenit, din cauza imaginii ce se desfășura în fața lui, cu o privire speriată, șocată, ușor dezorientată, alta decât cea pe care o aborda de obicei, cea dură, plină de hotărâre și curaj.

-Albus, trebuie să mă ajuți! șopti ea, fără sa aibă parte de nicio reacție din partea brunetului.

Fata se ridică și îi flutură o mână albă, slabă, puţin tremurândă în fața ochilor lui, însă, Severus nu făcu nicio mișcare, nici de această dată.

-Ce naiba ai?! Pentru numele lui Dumnezeu, spune ceva! Albus! strigă Eve, exasperată, făcându-l pe acesta să își îndrepte robotic privirea spre ea, în sfârșit. Trebuie să îl ducem la Madam Pomfrey. Acum!

- A-am înțeles, răspunse el, într-un final, cu o voce răgușită, complet pierdută, abia auzită de Eve. Își scoase bagheta din buzunar și spuse răspicat:

-Mobilicorpus!

Corpul lui James fu ridicat în aer, iar apoi condus cu atenție până în Aripa Spitalului, unde Madam Pomfrey îl așeză cu grijă pe un pat alb, unul din multe altele, toate dintr-o camera albă, la fel de albă ca pielea lui Eve și a lui James. Cu câteva mișcări nervoase si grăbite din mâini, Madam Pomfrey îi făcu pe Albus și pe sora sa să iasă și să aștepte afară. Imediat după ce au părăsit salonul, Eve s-a rezemat de perete și s-a prăbușit încet, dar sigur, pe podea, lacrimile curgând pe chipul ei frumos.

-Eve, trebuie să aflăm ce s-a întâmplat, zise Albus, încet, cu glasul tremurând și privirea în pământ.

-Mai întâi trebuie să aflu că va fi bine. Nu pot să plec de aici dacă nu e bine. Nu pot să plec de aici știind ca poate să moara în orice secundă, fără ca eu să fiu aici, cu el.

-Eve, nu o să moară! o contrazise Albus, aproape ţipând.
-Cum poți fi așa sigur?! I-am simțit pulsul, Al! O mică bătaie scurtă, de care viața lui depinde. O bătaie de care eu depind.

-Dar era acolo, nu? James e puternic, o să facă față.

Eve deschise gura ca să îi spună cât de mult greșește, dar imediat ce îl privi, își dadu seama că Albus se mințea singur, încercând să se auto-consoleze, ca să nu-și piardă controlul.

-Ai dreptate, zise într-un final Eve, ridicându-se și luptând pentru fratele ei, în timp ce pe dinăuntru suferea pentru alt frate. Trebuie să aflăm ce s-a întâmplat cu el, continua ea, dându-și seama că nicio căzătură nu i-ar fi spart maxilarul sau capul așa de tare, că nimic nu i-ar fi făcut piciorul stâng să sângereze atât de tare. Nimic accidental, doar intenționat.

-E clar că nu a fost o căzătură, zise Albus, parcă citindu-i gândurile fetei. Ceea ce înseamnă, continua el, că cineva i-a făcut rău.

Cei doi frați simţiră cum nervii le cresc văzând cu ochii, cum nevoia de a-și strânge pumnii devine din ce în ce mai mare, cum peretele le spune că vrea să fie lovit.