Iubire dorită

Capitolul 10-Senzatii si perceptii

*Perspectiva Juliei*

Șaptesprezece ani. Oficial,  e cea mai frumoasa zi a mea de cand sunt în Marea Britanie, mai exact, Londra.

Nu numai ca am primit o sumedenie de felicitări, cadouri, flori si multe altele, dar cel mai frumos cadou a fost cel primit din partea domnului Joseph. Doua bilete de avion spre New Yourk, orașul meu natal.

Din cauza faptului ca mama nu a putut părăsi locul de munca, l-am luat pe David cu mine, care a fost mai mult decat încântat sa ma însoțească. Bineinteles, cu cateva promisiuni cum ca o sa aibe grija de mine. 

Tremur încontinuu de cand am decolat, iar sentimentul e unul foarte plăcut. Sentimentul de acasa ma cuprinde iar, insa intr-un alt sens.

Suntem pe punctul de a ateriza, iar eu nici macar nu stiu ce ar trebui sa fac pentru prima data. Sunt foarte emotionată, iar cauza e una destul de.. banală. Un om e emotionat atunci cand asteapta ceva, iar eu nu astept nimic, caci stiu ca tot ce a fost intre mine si el s-a terminat inca din acea zi.

Sunt trezită la realitate de catre mana lui David, prietenului meu. Inca de cand am ajuns in Londra si am inceput sa il cunosc, mi s-a parut un bărbat încruntat, dar dulce. Datorită lui, m-am acomodat destul de repede, iar gașca lui de prieteni mi se pare foarte ok.

-Cum te simti? Ma intreaba si imi mângâie usor mana cu degetul sau mare.

Avem o relatie foarte apropiata. Cine ne-ar vedea si nu ne-ar cunoaste, ar spune clar ca suntem impreuna. Dar pe mine nu ma îngrijorează asta. David stie toata povestea mea si mi-a promis inca de la inceput ca înafara de prietenie nu va fi nimic altceva intre noi.

Dau din cap si zâmbesc convingător. Abia astept sa dorm in patul meu.

-"Atentie, pasageri. In cateva momente avionul v-a ateriza. Va rugăm sa va puneti centurile de siguranta. Repet, sa va puneti certurile de siguranta!"

Vocea unei stewardesse se aude din celalalt capat iar noi executăm comenzile pe care le-am primit.

Odată ce ni s-a dat permisiunea sa iesim, il las pe David in urma si aproape ma izbesc de o bătranică atunci cand vreau sa părăsesc avionul.

-Poti folosi masina mamei mele, pana cand tatăl tau o sa ti-o trimita pe a ta, spun după ce ne-am urcat intr-un taxi, în drum spre casa.

Aprobă usor din cap si are privirea atintita in fata. Cunosc privirea aia. O cunosc de la Luke. E o privire de "Trebuie sa iti spun ceva, dar nu stiu cum".

-Ce e? Il întreb scapand, din greșală un oftat.

Se uita brusc la mine, iar expresia fetei i se mai imblanzeste.

-Vreau sa iti cunosc iubitul! spune mai hotărât ca niciodată.

Fac pariu ca acum am o expresie numai buna de pus in ramă.

-Nu e iubitul meu, spun stanjenita. Cred ca i-am mentionat asta de aproximativ 30 de ori, in acest doi ani, însă, asa cum m-am obisnuit cu David, aude doar ce vrea el sa audă.

-Ce o fi el, spune si zâmbește dracesc. Imi place asa de tare cand sunt in preajma lui, încât as da masina mamei pentru el.

Ii plătim taximetristului si ne luam cele cinci bagaje din portbagajul masinii antice.

Raman pentru cateva clipe in acelaș loc si nu pot sa imi iau privirea de pe casa, pe care, in urma cu doi ani, am parasit-o.

Acelaș gard de un alb sters, aceleasi flori, leagănul din curtea casei e la fel cum l-am lasat. Privesc in jur si imi vine sa ma blestem in gand pentru ca am plecat. Acum imi dau seama cat de mult mi-au lipsit toate acestea.
Zicala "Ca acasa nu-i nicăieri" e 100% adevărata.