Who's The Vampire? - Conversion

New Life, We're Coming!

E: - Las-o baltă! Nu mut eu cadavrul ăsta.

D: - Unde ești? O sa vin să te iau.

E: - Și să mă omoare Emily? Nici gând. - nu sunt proastă, știu că el nu mă poate ucide, dar Emily mă poate găsi imediat dacă sunt cu el -

Damian a închis telefonul și habar n-am ce vrea sa facă, nici nu mă interesează atât de mult. Nu știe unde sunt, atunci clar sunt în siguranță. Nu vreau să dezvălui niciun indiciu despre locul unde sunt. Nu vreau să fiu găsită, pana când n-o să dețin destulă putere. Dar pentru a deveni mai puternică îmi trebuie aliați, iar primul nume ce mi-a venit în minte a fost Luke. Da, chiar el. De ce? Multi s-ar întreba asta. Fiindcă e ca mine, pregătit să trădeze, să uite, să treacă peste fără să se gândească prea mult. Dacă știu cum să mă controlez pe mine, el va fi floare la ureche. Mai simplu de atât nu știu ce ar putea fi. Trebuia doar să-l găsesc.
Mă plimbam pe o alee pustie, pentru a-mi calma gândurile. Speram să nu dau de nimeni, nu știu de ce as putea fi în stare. M-am așezat pe o bancă și, în scurt timp, mi-am adus aminte de mine cum eram înainte de transformare. Eram normală, mă distram, aveam prieteni. Am devenit atât de diferită, m-am schimbat atât de mult și nici măcar nu știu dacă am vrut asta. Mă gândeam la Catelyn, la mama pe care le mai sunam din când în când, pentru a le auzi vocile, eu nu vorbeam.

- Ce căuta o fată ca tine singură la ora asta pe o bancă? - pierdută în gândurile mele nici n-am observat că un tip s-a așezat lângă mine. Spun tip fiindcă nu părea să fie mai mare decât mine. -

Nu i-am răspuns, dar i-am aruncat o privire din care se înțelegea că vreau sa fiu lăsată în pace. Dar se pare că el n-a înțeles mesajul.

- Nu trebuie să te superi. Știi? Străinii sunt doar prieteni pe care încă nu-i cunoști.

E: - Ce tâmpenie! - am pufnit, fără să mă gândesc la ce ar putea spune. -

- De ce, mă rog?

E: - Și eu aș putea spune asta, doar că îmi dau seama că într-un prieten trebuie să ai încredere, iar tu nu-mi inspiri încredere deloc.

- Dar văd că nu ți-e teamă de mine.

E: - N-am de ce.

- Ești puțin încrezută, nu crezi?

E: - N-am nevoie de nimeni să-mi spună cum sunt.

- De ce? Le știi pe toate?

E: - De fapt ști ce nu știu eu? De ce stau de vorbă cu tine.

- Nu știu. E doar alegerea ta.

E: - Corect. Și acum aleg sa plec. - spun în timp ce mă ridicam de pe bancă -

- Aș putea sa te ajut.

E: - Serios? - și pe față mi se putea citi amuzamentul. Adică serios, cu ce mă putea ajuta el? -

- Îhm...

E: - Uimeste-ma! Cu ce mă poți ajuta?

- Sigur găsesc eu ceva. Adăpost, hrană..... Orice.

E: - Crede-mă, amice, nu ști în ce te bagi.

Îl priveam stând, încă, pe bancă, fără să mai zică nimic. Îmi era oarecum milă de el și m-am gândit că aș putea profita puțin.

E: - Îți trebuie bani, nu? De-asta îmi oferi cazare.

- Încerc să fac bani din ce pot.

Atunci ne întrerupse o voce tare cunoscută, pe care speram că de acum încolo s-o aud doar la telefon.

D: - Wow! Vere! Mersi că ai găsit-o!

E: - Ce? veri?

D: - Ce-i mai tari. Eloise, ți-l prezint pe vărul meu, Andrew.

A: - Salut! Și încântat. - a spus ridicându-se de pe bancă -

E: - Dar cum? Cum de?

D: - Hai, Eloise! Ar trebui să mergem.

E: - Nu! Nu vin nicăieri! Emily sigur mă caută.

D: - Nu mergem la ea. Plecăm spre New York.

E: - Dar nu te va găsi?

D: - În vreo 5 ore ar trebui să merg la ea să fac nu știu ce legătură de sânge. Ar trebui să ne grăbim.

A: - Eu l-aș crede. Se vede că te place.

E: - Noi suntem doar prieteni.

A: - Așa să fie?

D: - Trebuie să mergem.

Am intrat în mașină și mi-am dat seama că drumul trebuie să fie lung. Stăteam pe locul pasagerului, în față, în timp ce Damian era la volan, iar Andrew în spate.

E: - Damian?

D: - Ce-i?

E: - Ce s-ar întâmpla dacă, nu știu, din întâmplare, ni s-ar face foame?

D: - Presupun că am opri să mâncăm.

E: - Și eu?

D: - Tu faci foamea. - Spuse râzând -

E: - Dar.....

D: - Glumeam. - spuse și opri, ne aflam undeva, nu știu exact unde, tot ce se putea vedea era un câmp -

E: - De ce ne-am oprit?

Până să primesc un răspuns l-am văzut pe Damian cum își sfâșie încheietura mâinii stângi.

D: - Parcă ți-era foame.

E: - Da, dar......

D: - Ne grăbim, Eloise.

N-am mai ezitat și am luat câteva înghițituri de sânge din încheietura lui.

D: - Gata?

E: - Da. Îmi ajunge.

Drumul a fost obositor și simțeam cum mi se închideau ochii. Cum pleoapele deveneau din ce în ce mai grele. Am adormit. Nu știam unde o să ajung și nici nu mă interesa. Tot ce voiam acum era să mă odihnesc.

Pffff....... Știu că a durat destul de mult până a apărut acest capitol. Îmi pare nespus de rău!

Oricum capitolul e aici, deci citiți!