Who's The Vampire? - Conversion

Kaira

Eloise pov':
? : - Numele meu este Kaira. Și cred că avem destule de povestit. - îmi zâmbi, deși n-aveam încredere în zâmbetul ei. O vedeam și mă gândeam că între ea și Damian a fost ceva, iar atunci mi se punea un nod în gât. Nu puteam concura cu ea, cu părul ei blond, perfect, cu înălțimea ei, de invidiat. Arăta perfect. Și apoi m-am gândit: Vreau să concurez cu ea? - Ce e? Deja ți-ai înghițit limba? - ezitasem prea mult -

E: - Hm.... Eu..... Sunt Eloise. Deci am înțeles bine? O sa vii cu noi?

D: - Nu!

K: - Oh, dar Damian, n-ai vrea să cauzez probleme, nu?

D: - De unde știu că n-ai cauzat deja?

K: - Nu fii stupid. Mă cunoști doar. - și apoi întorcându-se spre mine îmi spuse - Am petrecut mult timp împreună.

D: - Poate că din cauza asta nu am încredere în tine.

K: - Glumețule! Tu n-ai încredere în nimeni. Probabil că ți-a dovedit deja asta, nu-i așa Eloise?

D: - Eloise, n-o asculta! Vrea să provoace doar probleme.

K: - Eu zic să încetăm cu toată discuția asta, că avem timp și altă dată. - spuse și se îndrepta spre mașină, dar Damian o opri -

D: - Mai întâi îi arat orașul lui Eloise. Plecăm deseară.

K: - Deseară? Serios, Damian? Tu nu schimbi niciodată un plan... Dar se pare că cineva te-a debusolat puțin. Nu știam că poate să-ți placă una ca ea. - și se uită spre mine, începe să-mi displaca atitudinea ei - Adică uită-te și tu cum arată. Unde-ți sunt standardele? Asta dacă nu cumva tu ai transformat-o?

D: - Nu. N-am transformat-o eu.

K: - Acum ți-ai pierdut și mândria. Nu te mai recunosc, Damian.

D: - Nici nu m-ai cunoscut ca să mă recunoști.

K: - Nu, Damian. Eu te cunoșteam cel mai bine. Atât de bine, încât să-mi dau seama că ăsta nu ești tu.

D: - Încetează! Nu vezi că o faci să se simtă prost?

K: - De când îți pasă ce simte cineva? Off... Știi ceva? Gata! Sunt de acord să rămânem în oraș până deseară.

D: - De acord? Ce? Ai venit să dai ordine?

Nu mai spuse nimic. Se urcă în mașină, pe locul din față, ceea ce însemna că eu stăteam în spate. Umanitatea mea era pornită și simțeam cum nu puteam să-mi stăpânesc lacrimile. Mi-am pus ochelarii de soare, pentru a nu observa nimeni. Atât îmi trebuie, să-i dau satisfacție. N-o voi lăsa să se bage în treburile mele, dar vreau ca ea să rămână. Vreau să aflu mai multe. Și chiar cred că nu-mi va fi greu.
Am urcat cu toții în mașină și am pornit spre Times Square. De acolo începeam să vizităm.

*

Obosită. Așa m-am întors la mașină. Dacă eu sunt obosită, nu vreau să mă gândesc la Damian, care a trebuit să mă suporte pe mine, dar și pe Kaira.

E: - Damian.

D: - Hm?

E: - Mai reziști să conduci?

K: - Bleah! Mi se face rău. E destul de matur încât să știe ce să facă.

E: - Pe tine cine te-a întrebat, blondo?

K: - Eloise, cred că nu ne-am înțeles destul de bine și temperamentul tău a cam ieșit la iveala. Nu vreau să mă cert cu tine...

E: - Și cum îți iese?

K: - Păi dacă aș putea vorbi fără să fiu întreruptă, ai afla.

E: - Știi ceva? Eu nu înțeleg cine te crezi și drept ce fel de fraieri ți se pare că suntem noi.

D: - Gata! Nu am destulă energie cât să vă ascult pe voi și să conduc.

N-am spus nimic, nici ea nu scoase vreun sunet, dar îi simțeam privirile usturătoare aruncate spre mine. Deja toată speranța pe care o mai aveam se spulbera. Dacă iadul era în mâinile lui Emily care voia să mă prindă, ei bine, nu știu unde mă aflu acum. Probabil e o altă variantă a groazei, a calvarului pe care trebuia să-l trăiesc.
Stau cu ochii în telefonul meu de câteva ore bune, întrebându-mă unde mergem. Ar trebui să întreb, dar tensiunea e întinsă la cote maxime.

E: - Până la urmă.... Unde mergem?

Nimeni nu-mi răspundea.

K: - Nu i-ai spus încă?

D: - N-am avut când.

K: - Să înțeleg că ați fost ocupați...

D: - Crezi ce vrei.

K: - Ne îndreptăm spre Italia, Eloise.

E: - Italia? Ămm Damian?

D: - Da?

E: - Ești conștient că n-o să putem ajunge cu mașina până acolo? Ar cam trebui să traversăm un ocean.

D: - Ne așteaptă un avion privat, la 500 de km de aici.

K: - N-ai putut să constrângi pe cineva de la o distanță mai apropiat de noi?

Nimeni n-a răspuns. Probabil că Damian avea nervii întinși la maxim. Nu îndrăzneam să mai scot un sunet. Nu că mi-ar fi teamă, sau cel puțin nu mi-e teama pentru mine.

K: - Știi? Chiar îmi pare rău pentru tine, Eloise. Să vrei să fi transformată în vampir, dar să habar n-ai ce înseamnă asta. N-ai știut în ce te-ai băgat.

D: - Tu ai știut?

K: - Te rog, Damian! Vorbeam cu Eloise. Nu cred că are nevoie de avocat. La mine a fost o întâmplare, dar m-am adaptat, spre deosebire de unii.

Nu mai suportam. Vorbea despre mine și mă denumise inadaptată. Simt cum furia îmi curge prin vene și nu știu cât mai pot să mă controlez și să mă abțin să nu-i spintec gâtul.

D: - Eloise, oprește-te!

K: - Ce se poate întâmpla, Damian? Doar suntem toți vampiri aici.

D: - Eloise! - i-am auzit vocea și am decis că ar fi mai bine să mă potolesc - Trebuie să discutăm când vom fi singuri.

K: - Acum avem secrete... Ce palpitant!