Plîng în noapte strigoii și furii.
Ce caută ziua în mituri și pene?
Ce rupe lumina povești și iluzii,
Pe drumuri grele, răni de așterne?
Din cețuri o neagră contesă suspină
Peste copii din scrum născuți,
Ce au crescut prin mori de tină,
Ce zac palizi, morți, tăcuți.
Ajung depresive iar căi ferate.
Se aruncă una cîte una pe sub roți
Strigînd în ecouri reci, disperate.
Blesteamă fierul, pe noi, pe toți.
În mijloc de mulțimi țipă nebune,
Stafii dezgolite, privite de gloata,
Ce scuipă prostie și tăciune,
Privesc demența din fum dezgropată.
Luați lopeți să dezgropăm morții.
Să ne așezăm lîngă ei și împreună
Să tragem din țărnă peste cu toții,
Să nu vedem ce suntem la lumină.
Aceasta este cea mai lungă noapte.
Orfani de moarte acum cînd ne simțim.
Cînd ne luăm doar umbre de frate,
Și toți în șoapte ne vorbim.
Priviți colosul din sticlă și colb.
Cui am jertfit cadrane și culori!
E rece ca praful, ca sticla e orb,
Și noi speriați și plini de fiori.
...
Din ruine cu dispreț privește
Bătrîna ce din jilț se îndreaptă.
Se pleacă tot ce-i viu și trăieste,
Căci cei sfîrșit începe o dată.
