Lumânări scapă lacrimi fierbinți pe lemnul putred,
Lăsând ceara să joace cu picături vechi de vin.
Capete amorțite, lăsate greu, ce nu mai știu
Ce este vis, ce este veghe.
În jur ceața de spirt și oftică așternută
Împregnează ființa cu blestemul său,
Blestem ce îi face pe toți la fel,
La fel de departe de pământ.
Brusc ușorii încep un lung scârțîit
Iar ușile lasă un suflet palid, rătăcit
Ce fără să știe, păși nesigur în gheena
Din care nimeni nu mai vrea să iasă.
Un scîrțiit de scaun adună priviri aburite
Jumătăți de zei și cerșetori,
Jumătăți ce au găsit împreună sens
Într-o stingere lentă, neobservată.
"Ești de pe aici?" răsună neimportant
Sunet opac ce aminti prețul tăcerii.
"Nu știu unde să rămăn".
Cerși străinul un drept la oboseală.
Alinare urâtă ce rupe de pe buze zâmbete ostenite
Nu ești tu prăbușirea, e o lume întreagă.
Demoni ce nu mai găsesc unde să ardă,
Îngeri ce nu mai știu unde să cadă.
Turmele de musteți umede se urăsc
Pentru că nu sunt singuri si pentru că sunt,
Pentru că pe afară exploratorii se sting.
E prea mult de căutat sau prea puțin?
"Aici o lumânare e toată lumina.
Arderea ei e unicul sens rămas.
Sticla e ultimul val ce te ridică și îneacă.
Și ea e tot cu ce mai poți umple."
Lipsa destinației incețoșează mersul frenetic.
Promisiunea de a vedea sfârșitul ei...
Unde dulcea credință într-un mesia amețit,
Te lasă să crezi
Că îl poți răstigni oricând.
