Îngropat soarele în țărînă.
Îl îngrop cu palma peste orizont.
Încet se stinge grotescul,
De unde se naște sublimul.
Apusurile amintesc cumva mituri.
În unul prăfuit cineva agăța
Cranii la gât și cînta
Despre sînge fiert, curs.
El se simțea singur și puternic,
Nu credea în flori și culori.
S-a ivit însă ca scuipat din pămînt
Un copil cu praștie și pietre.
El ura singurătea și puterea.
Cindva credeam ca singuratatea
Este un blestem de îngeri care
Exilau pe cei ce nu mai credeau
în nimic.
De plecau străini în iad,
Ar fi trăit propriul lor blestem.
Iadul nu este o strigare la cer
Este o isterică suflare in foc.
Iar cineva suflă în nori.
Albi și pufoși, norii par
Ca un comfort divin, ca
pene aruncate pe cer.
Tot ce îneacă e alb și pufos.
Ceea ce trebuia să înalțe
Devine ceea ce te face să uiți,
Să privești mai sus de înalturi.
Înalturile se rîd de sus,
Frustrările rîd mai jos de ele,
Și cine e pe pămînt
Ignoră ode, idealuri, limite.
Să ignori e cel mai greu, nu poți
Să ucizi zeul optimist din tine,
De îți mai ridici probleme
De te cațeri ca acel grădinar.
Grădinarul se plimbă pe zîmbete cînd
Privește prin curți cenușii
Instruind jurul lui despre culori,
Dar plîngea isteric prin gânduri.
Gânduri de grădini mai colorate.
Din fericire nimeni nu cată mai sus
Când mai sus ca el nimeni nu-i.
Si doar corbii sfidează lumina,
Lumina ce încet și sîngeros se stinge
În timp ce torturez orizonturi
Ingropand soarele cu palma peste ele.
