Contagious

Capitol 1

                Erica, încântată de cunoștință... sau poate nu. 

                 La ai mei 17, mama consideră că sunt independentă, de aia m-a convins să mă mut singură; sau poate e un motiv pentru a scăpa de mine. Probabil asta.

                Uite-mă aici: un apartament cu 4 camere mici. Camera de zi, dormitorul, bucătăria și o mică baie. Mă bucur că nu-s ca o minge pentru că sigur nu mi-ar ajunge atât de puțin loc; aș deveni claustrofobică. 

 E primăvară. Anotimp mai favorabil, comparativ cu celelalte. Deschid dulapul meu; bine, minidulapul meu, și îmi aleg o pereche de pantaloni, un maiou mulat și iubita mea jachetă neagră. 17:56 Reușesc să-mi încalț ghetele.

               Da, sunt punctuală. Este un parc nu departe de blocul unde locuiesc. Alerg. Era pentru forme și kilograme, dar acum este obișnuință. Am început să alerg de la 15 ani pentru că citisem un articol despre calorii. M-am speriat atât de tare încât am ieșit afară să alerg, imediat după ce am terminat de citit. Citez: ,,O femeie are nevoie de 2000-2500 calorii pe zi. În cazul în care vrei să slăbești sănătos, arde cu 500 calorii mai mult decât mănânci. Astfel vei slăbi un kilogram în două săptămâni. Reamintim că o felie de pâine albă conține 80 calorii. Dacă alergi un kilometru, arzi 50-80 calorii." Având în vedere că mâncam ca o văcuță, era și normal să fiu speriată. Am scăzut treptat din ceea ce mâncam, astfel mâncam puțin și des. Am început să beau mai multă apă. Tata era gen ,,o să crească broaște în stomac". În jumătate de an scăpasem doar de patru kilograme pentru că nu făcusem sport. Deci am început să fac sport. Aveam rezistența atât de mică, încât leșinam după maxim doi kilometri de alergare. Veneam acasă scăldată în transpirație și lipici. Așa au fost primele două luni pentru că nu alergam zilnic. Am mărit traseul, și totodată s-a mărit și rezistența, și masa musculară. A devenit o obișnuință și așa mă mențin. De mâncat, mănânc orice, cu condiția să calculez caloriile.

                Închid ușa și răsucesc cheia în broască, apoi o pun în buzunarul de la pantaloni. Îmi pregătesc căștile pentru a asculta muzică și cobor scările. Este lift, dar coborâtul pe scări consumă calorii. Etajul 5. Ard câteva. 

                Parcul este mare, ca oricare alt parc, doar că acesta este diferit; sau mie îmi pare. Dau volumul melodiei mai tare și încep să alerg. După jumătate de oră mă opresc. Îmi scot căștile și mă pornesc spre magazinul de lângă parc, iar vânzătoare când mă vede, îmi pregătește deodată sticla cu apă.

              - Chiar nu te lași? Întreabă cu ironie, zâmbind.

               - Nu. Mulțumesc pentru apă. Spun și îi dau banii pentru sticla cu apă. 

              Deschid capacul și beau apă. Restabilesc respirația, mergând un minut. Vreau să îmi pun căștile și să alerg, dar cineva îmi acoperă gura cu o mână, iar cu cealălaltă îmi ține mâinele pentru a nu putea scăpa. 

               Am mărit ochii și am început să mă zbat, încercând să scap din mâinile străinului.

               - Calmează-te! șoptește răstit. 

               Îmi împinge fundul în coapsa lui, intenționat. Atunci când am simțit metalul rece, am încetat să mă zbat, gândindu-mă la o cale de scăpare.

               Avea un pistol.