Contagious

Capitol 7

Ba nu, nu-s în siguranță. Niciodată nu am fost.

- Cine ești, de fapt? Întreb încet, astfel încât să mă audă.

- Oliver. Răspunde el, mângâindu-mă pe păr.

- Nu. Mă răstesc și pun mâinile pe pieptul lui, astfel încât să mă depărtez de el.  Cine ești tu? De ce m-ai adus aici? De ce-mi faci toate astea? Strig.

Nu răspunde.

- Uită-te la mine. Uită-te în ochii mei și spune-mi de ce mă aflu aici. Mârâi la el ca un cățel nervos. Mă lipesc de perete, de frustrare.  

- Atâta timp cât îți ții nervozitatea în frâu, atâta timp voi ține și nervii mei. Spune calm și se întoarce cu spatele la mine, așezându-se pe pat.

Vrea să discutăm? Nu-i a bună. 

- Eu să-mi țin nervii? În situația în care mă aflu, sunt prea calmă. Tu ești cel care este nervos.

- Nu mă cunoști, deci nu-mi spune tu mie când sunt nervos și când nu sunt. Spune cu tonalitatea ridicată.

- Du-mă dracului de acolo de unde m-ai luat și lasă-mă în pace. Nu te cunosc; nu știu cine ești. Nu mă cunoști și nici măcar nu știi dacă într-adevăr mă cheamă Erica. Nu știi absolut nimic despre mine. Spune-mi de ce m-ai adus aici. Spune-mi ce scop ai. Ce vrei de la mine?  

E prima oară în ultimii ani când vorbesc atât de mult. Demult nu am vorbit într-o suflare atât de mult. Aghhh.

Se ridică de pe pat și se îndreaptă spre mine cu o expresie neutră pe față. Mă lipesc mai tare de perete, nervozitatea schimbându-se treptat în frică pentru că nu știu de ce este el în stare. Ar fi trebuit să tac. 

Încep să tremur și instinctiv îmi ridic mâinile în semn de protecție. În momentul în care este lângă mine, mâinile mele-mi sunt pe pieptul lui. Încerc să-l împing, dar nu se clintește.

- Erica. Șoptește și încearcă să-mi dea o șuviță de păr după ureche. Reacționez astfel încât să-i plesnesc mâna. 

- Nu mă atinge. Mârâi eu cu repulsie în glas.  

Răsuflă pe nări parcă nervos și se îndepărtează de mine. Răsuflu, la rândul meu, însă ușurată.

- Așează-te și îți explic.

Mă dezlipesc de perete, dar nu mă așez pe pat.

- Explică-mi.

- Așează-te, apoi explic.

Mă uit urât la el, dar mă așez. Nesigură.

Aștept câteva secunde, dar el nu vorbește. Cumva inventează minciuni acum? Să nu-l împingă Dracu să-mi trântească minciuni în față.

- Te urmăresc de câteva zile. Știu ce ai făcut ieri și în celelalte zile. Știu unde locuiești. Apropo, de ce urci scările până la etajul 5? Am observat că este lift. De ce nu-l folosești?

Mă uit uimită la el. Credeam că glumește în legătură cu faza ,,Știu unde locuiești".  Aleg să nu răspund și îl las să continue. Eu pun întrebările aici. Își dă seama că nu voi răspunde, așa că își continuă povestea:

- Știam că vei ieși în parc. Am planificat ,,răpirea". Am calculat de la bun început că vei fi o țintă ușoară; adică nu mă vei da de gol. Se pare că am făcut calculele greșit. Ești o țintă grea și greu de stăpânit... 

- Nu ocoli esențialul. Spun, întrerupându-l.

- Este foarte esențial. Prima oară când te-am văzut a fost lângă liceul în care înveți, de fapt. Treceam cu mașina,  iar tu te îndreptai spre liceu, singură, îngândurată, parcă goală pe dinăuntru. Ceva din interiorul meu s-a aprins; ca un becușor. 

Este cea mai ciudată persoană care am văzut-o în viața mea. Trebuie să-mi spună care-i scopul, dar el îmi spune de becușoare. 

  - Sunt cea mai curioasă fire pe care ai putea să o întâlnești, de aceea te vedeam, și încă te văd, ca pe o enigmă. Ideea cu răpitul mi-a surâs.

Mă încrunt ușor. Nu-s enigmă. Nu-s carte de citit. Nu-s nimeni. Să mă lase în nimicul meu și să nu-mi răscolească sufletul, ei bine, dacă într-adevăr am așa ceva.

- Erica. Spune și privește spre mine. Îmi întorc privirea și eu, dar în secunda următoare regret. Parcă ochii săi m-ar ruga ceva. Dar ce?

- Nu mi-ai spus scopul. Spun aspru, revenindu-mi brusc la insensibilitate.

- Nu-l vei afla. Spune și el aspru și se ridică de pe pat. Iese din cameră trântind ușa.

Mă uit spre ceas, să aflu cât este ora, dar  văd prin ceață din cauza lacrimilor. Cu greu văd că este ora 3:47.

Adorm în ceață. 

Ceață peste tot.

Ceață.