Contagious

Capitol 8

Am deschis ochii și m-am uitat în jur. 

Ahhh, credeam că visez. Ca să vezi, m-am înșelat.

Cobor din pat și mă îndrept spre oglindă.  Măresc ochii și mă sperii de ceea ce văd. Ochii îmi sunt roșii și umflați, de la plâns. Părul mi-e ciufulit de zici că am fost electrocutată.

Acum nu-mi urăsc doar interiorul, caracterul și toate alea. Acum îmi urăsc și corpul.

Mă îndrept spre dulap pentru a-mi găsi haine potrivite.

Stai. De unde are Oliver haine de fete în dulap? Nu, nu. Întrebarea este ,,De ce camera asta arată atât de feminin?" Oliver a mai adus fete aici? Dacă da, unde le-a dus? Unde sunt acum? De ce nu am meditat până acum la toate astea?

Îmi duc mâinile la tâmple și masez ușor. Îmi dau durerile de cap. Prea multe întrebări. E prea mult pentru mine. Gem înfundat pentru că durerea de cap nu dispare. Îl drăcesc pe tata, pentru că de la el le-am moștenit; el tot avea dureri de cap frecvente. 

Mă opresc brusc. Nu mă mai mișc. Am înțepenit. 

Ei nu mă caută? Mama și tata măcar știu că nu am ajuns acasă? Se mai ceartă tot așa de des sau sunt ocupați să mă caute?

Se ceartă mereu din motive inutile. Mama și tata mereu se ceartă de la nimicuri. Știu că au rămas împreună doar pentru mine...

Se vor despărți dacă nu mă vor găsi? Vor divorța? 

Mă năpădesc lacrimile, din nou. Să le ia dracu! Am plâns de prea multe ori în două zile. 

Îmi șterg cu podul palmei lacrimile și încerc să zâmbesc. 

Decid să nu-mi iau alte haine. Îmi fac un duș și mă duc în bucătărie. Stomacul meu e prea gol... nu că sufletul ar fi mai plin.

Oliver nu e în bucătărie. E șansa mea. Mă întrept spre hol. Mă uit în toate părțile. 

Perfect. Nici zare de el. 

Pășesc pe vârfuri, să nu audă nimic. Aud o ușă trântită. Mă  uit în spate și îl văd nervos. Încep să fug spre ușa de la ieșire, dar, dracu știe cum, m-a ajuns în milisecunde. Mă prinde de talie și îmi izbește spatele meu de pieptul lui. 

Nu mă zbat. Nu fac nimic. Nu mă mișc. Doar respirația mea se aude; respirația mea care a luat-o la goană de mult, doar că m-a lăsat pe mine în urmă; în ghearele unui nenorocit. 

- De ce ții ușa descuiată dacă ești conștient de faptul că pot scăpa în orice moment? Mă trezesc întrebând confuză.

- E încuiată. Spune cu o voce răgușită și somnoroasă. Presupun că l-am trezit eu, deși nu am făcut cine știe ce gălăgie. 

- Atunci de ce ai fugit ca disperatul? Și de ce ești nervos? Întreb în timp ce mă întorc cu fața spre el. Mă dau câțiva pași în spate pentru a-l analiza. E la bustul gol. Firar, a lucrat la mușchi, nu glumă.  

- Pentru că, Erica, ai încercat să fugi de mine. Spune de parcă este evident.

- E normal să fug de un psihopat, no?

- Am dat eu simptome de psihopat?

- Să enumăr pe degete? Pentru că nu-mi ajung. Spun, zâmbind. 

El dă să spună ceva, dar stomacul meu îl întrerupe, ținând un discurs de vreo 5 secunde.

- Ți-e foame. Hai în bucătărie. Constată și mă apucă de încheietura mâinii. Mă împotrivesc, încercând să mă lipesc de ușă.

Enervat de mișcarea mea, Oliver se întoarce și mă lipește cu totul de ușă. Scâncesc pentru că nu m-am așteptat la asta. 

- Să îți fie clar, Erica... Spune printre dinți. Să nu fugi de mine și să nu te împotrivești niciodată. NICIODATĂ,  ai înțeles, Erica? 

- D-da. Mă bâlbâi. 

N-nu? De ce am spus da? Ce?

Înainte să realizez, el se îndreaptă deja spre bucătărie. 

Tremur.