Contagious

Capitol 5

 Se încruntă, dar nu spune nimic. Erica - 1, Oliver - 0. Mă așez nesigură la masă și aștept. Examinez bucătăria cu speranța că se va ivi o cale de scăpare. Nimic. 

Drăguț ceas de perete are. Modest și totodată modern. Combinație ciudată, dar perfectă. Ora 21:17. Nu ar trebui să mănânc acum, dar voi mânca,  având în vedere că nu voi putea să dorm toată noaptea dacă voi avea stomacul gol. 

Niciunul nu vorbește, doar furculițele se aud și respirația mea care se mărește din ce în ce mai tare. Uneori nu mă pot controla. Deși încerc să par dură, mi-e frică de el. Sunt vulnerabilă în fața lui și urăsc asta. Urăsc să fiu vulnerabilă în fața cuiva. Mă încrunt și mă ridic de la masă. Fug sus, în cameră și încerc să îmi stăpânesc lacrimile. Nu îmi va da masca jos. Nu el. Mă alin mental și mă liniștesc.  Mă așez pe pat și mă gândesc cum să scap. Gândește, Erica, gândește. 

Apropo, de ce nu este televizor în camera asta? Măcar un laptop, ceva. 

Brusc, Oliver intră în cameră. Ușa nu era încuiată? Oh, am uitat s-o încui. 

- Ești bine? 

Sunt sigură că își face griji doar ca să pară interesat. Nu-ți merge, nesimțitule.

- De ce aș fi?

- De ce nu ai fi?

- Du-mă acasă și voi fi cea mai fericită. Spun. Inițial, nu doream să deschid această temă pentru că în curând voi izbucni, dar încercarea vină nu are.

- Aici nu ești fericită?

Cred că glumește.

- Tu te auzi? Mă vezi săltând de bucurie? 

- Ai un zid în jurul adevăratei tu. Știi să te controlezi și știi să joci teatru. De unde să știu ce simți cu adevărat? Spune și se așează pe pat, dar nu se uită la mine.

- Citești oameni sau rămânem la vanga? Întreb, deoarece vreau să îndrept discuția spre alt subiect, deși nu vreau să vorbesc cu el.

- Fiecare mișcare a ta îmi spune ceva nou despre tine. Poți să spui că citesc oameni. Eu spun că încerc să te cunosc.

- De ce vrei să mă cunoști? Spune-mi scopul pentru care m-ai adus aici. Măcar atât. Simt cum vederea se încețoșează, de aceea îmi aplec capul și mă uit pe podea.

Oftează, dar nu spune nimic. Desigur că nu răspunde.

- Acum tu ești ăla care nu vorbește? Am făcut cumva schimb de roluri? Eu te-aș lăsa să pleci.

- Erica. Spune și își îndreaptă privirea spre mine. Singurul lucru pe care îl pot spune este că nu te voi răni. 

- De aia ai arma la tine mereu? Nu-s credulă. 

- Este abia jumătate la 10, vrei să dormi sau să privești ceva? Întreabă, încercând să scape de întrebarea pe care i-am adresat-o. Dacă insist, oricum nu va ceda. De ce este atât de imposibil?

- Să-mi privesc casa. Să privesc acasă. Șoptesc și mă uit în oglindă. 

Îmi strălucesc ochii. Mă bucur că nu-mi strălucesc obrajii de la lacrimi. Mă bucur că-s uscați, încă.

Nu răspunde. Mă ridic și deschid dulapul pentru a căuta ceva haine comode ca să dorm.

- Dacă ai nevoie de ceva, camera mea este față-n-față cu camera ta. Noapte bună.

Se ridică și aud cum pașii se îndreaptă spre mine. Mă întorc și dau nas în nas cu el. Îmi apucă fața cu mâinile și o ridică. Mă sărutat pe frunte, abia de i-am simțit buzele, iar eu nu pot să reacționez. M-am blocat. De ce nu am reacționat? El a ieșit deja, iar eu încă stau neclintită. 

Nu-i întreg.